Noutăți

Dacia și Dacii în conștiința europeană. Cum au dorit cancelariile străine să refacă DACIA, în secolele trecute…

Documentele istorice demonstrează că nu doar autohtonii, urmași ai geto-dacilor, erau munciți în secolele trecute de ideea unei refaceri a Daciei, ci și cancelariile străine și-au dorit acest lucru la un moment dat; desigur, din cu totul alte interese!

În contradicție cu eseurile pretins istorice ale unor autori de factură demitizatoare, a căror notorietate este umflată cu pompa, argumentele articolului de față, toate fundamentate științific, pun în evidență un fir roșu al continuității conștiinței dacice, din Antichitate și până în prezent.

În articolul de mai jos, care este un fragment din excepționala carte “DACIA ȘI PROIECTELE DE REFACERE A DACIEI în Antichitate, Evul Mediu și Epoca Modernă”, publicată la Editura Burebista, veți descoperi multe lucruri cu adevărat valoroase pentru istoria noastră. (Daniel Roxin)

Dacia și Dacii în conștiința europeană. Cum au dorit cancelariile străine să refacă DACIA, în secolele trecute…

dacia_i_proiectele_de_refacere_a_dacieiÎnainte de a intra în veacul al XIX-lea, veacul unor mari și importante împliniri pe linie națională a românilor, suntem datori cu un capitol care vizează cum s-a raportat lumea occidentală la numele de Dacia și daci, care au fost unele dintre planurile Occidentului și Orientului european în refacerea statalității Daciei vechi.

Numele de Dacia și Dacii au rămas în conștiința europeană ca un subiect pozitiv. Impactul acestor denumiri în lumea antică, medievală ori în Epoca modernă a fost și rămâne o realitate de necombătut. În unele situații istorice, care cuprind veacuri la rând ideea refacerii Daciei vechi, în vatra de formare inițială, această gândire dădea fiori teribili cancelariilor occidentale. În alte situații, abordarea subiectului refacerii Vechii Dacii era o propunere care venea chiar din cancelariile marilor imperii sau marilor puteri europene ale momentului. În afară de faptul că multe entități statale occidentale își trăgeau obârșia din Dacia, primind denumirea de Dacia, personalități importante ale lumii medievale se considerau descendenți ai dacilor și/sau purtau apelative de Dacicus, Ghotia, Dacorum, Rex Daciae etc. Alte personalități ale Evului mediu s-au ocupat foarte detaliat în a descrie nu doar teritoriul Daciei de la Dunărea de Jos, Dacia antică, redactând hărți ale Daciei, dar intrau în detalii care priveau componența etnică a teritoriului Daciei antice și făceau trimitere și la urmașii dacilor, valahii/românii, trăitori într-un număr foarte mare în cele trei mari provincii care alcătuiseră Dacia antică: Ardealul, Valahia Mare și Valahia Mică. Nu în ultimul rând, unele instituții de cultură aveau în componența denumirii lor titulatura de Dacicum. Una dintre lucrările importante, în care vom găsi foarte detaliate aceste aspecte, este a lui George Pântecan (cetățean suedez de origine română), o ediție îngrijită și publicată de istoricul Aurel V. David, în România, în 2010, citată și de noi în prezenta lucrare.

O observație foarte importantă cu care trebuie să pornim la drum în acest scurt capitol, și mai ales într-o cercetare mai largă, mai amănunțită a subiectului, care este extrem de necesară și importantă, este cea a profesorului, istoricului Aurel V. David, care afirmă răspicat că „Numele de «Dacia» aparține, fără putință de tăgadă din partea nimănui, patrimoniului toponimic al neamului românesc[1]. Acest text este o axiomă, fără de care nu se poate realiza nicio cercetare științifică serioasă pe această temă.

Teritoriul Daciei și dacii, implicit, în urma disputelor dintre Roma veche și Roma nouă, vor intra în vizorul Bisericii Creștine de Apus (al Papalității), ale cărei intenții erau de preluare a acestor teritorii, cu dorința de a reface imperiul Roman, dar sub conducerea Papei[2]. Papa Nicolae I cel Mare (858 − 867) face explicit această precizare într-o epistolă adresată împăratului de la Constantinopol, cerându-i Dacia, Moesia și Dardania, care să intre sub directa ascultare a Romei vechi. Intersectarea triburilor maghiare, încă de la sosirea lor în Europa în veacul al IX-lea, și apoi a intereselor regatului maghiar, încă de la înființarea sa, aflat sub directa ascultare și coordonare a Papalității, va duce la foarte multe confruntări militare, dispute sociale și religioase cu dacii din interiorul Arcului Carpatic și în primul rând cu cei din Câmpia Panonică. Încercarea de extindere a teritoriului Regalității maghiare la Sud de Carpați se va lovi de aceeași opoziție a regilor Daciei de la Sud de Carpați, cum erau cunoscuți Voievozii valahilor. În veacul al XII-lea, un monah grec, pe numele său Ioannis Zonaras, aduce în atenția noastră, prin scrierile sale, aspecte legate de vechea Dacie și de războaiele dintre Traian și Decebal. Foarte mulţi cronicari vorbesc despre Dacia și despre daci. În momentul creării imperiului Otoman, la sfârșitul veacului al XIII-lea, ale cărui granițe se opresc pe malul drept al Dunării la finele veacului al XIV-lea, cronicile otomane consemnează raporturile politice, militare, sociale și economice cu regii Daciei și cu dacii/geții. Laonic Chalcocondil, un cronicar al veacului al XV-lea, pomenește în repetate rânduri despre aceste contacte dintre imperiul Otoman și urmașii dacilor, dar indicând inclusiv teritoriul Daciei, care începe din Ardeal… și se întinde până la Marea Neagră. Același lucru îl întâlnim și la Critobul din Imbros, contemporan cu Chalcocondil, care face aceleași afirmații la adresa valahilor și a teritoriului lor.

O altă informație pe această temă o obținem dintr-o lucrare nou apărută, unde ni se aminteşte, în a doua jumătate a veacului al XV-lea, existența a două zone geografice din Europa occidentală, unde denumirile locale sunt însoțite de termenul de daci/Dacia: dacii bavarezi și Dacia milaneză[3]. În ce context au primit aceste denumiri și când, rămâne de văzut pentru că autorii lucrării afirmă că sunt descoperiri noi (anii 2014 − 2016).

Un cronicar polon, Martin Cromer, în jurul anului 1555, amintește de Dacia și de urmașii dacilor, valahii din timpul său, pe care îi compară cu dacii de pe Columna lui Traian de la Roma. Mai amintim, doar ca exemplificare, primul scriitor al Suediei, care purta numele de Petrus de Dacia; denumirea regatului Danemarcei, care își găsește originea în numele Daciei, fiind numită așa chiar de Papalitate[4]. În tot Evul mediu, după cum aminteam mai sus, aceste denumiri erau frecvente, ca un titlu de mare cinste, indiferent că denumirea era acordată unor personalități ale vremurilor, unor instituții (Collegium Dacicum din Paris, spre exemplificare), sau unor state/regate. Și toate aceste aspecte privesc întregul Occident, indiferent că vorbim despre Danemarca, Spania, Britania, Suedia sau Germania. În veacul al XVI-lea, un cartograf olandez, contemporan cu Epoca lui Mihai Viteazul, Abraham Ortelius, în lucrarea sa Theatrum Orbis Terrarum, publică o hartă a Daciei vechi, unde sunt descrise inclusiv populațiile care locuiau acest teritoriu[5].

Sigismund Bathory, voievodul Ardealului, la finele veacului al XVI-lea, printr-o abilitate demnă de numele pe care-l purta și de ițele pe care le încurca în istorie, reușește să realizeze „Unirea” Țărilor Dacice[6] sub comanda lui.

În veacul al XVII-lea apar și alte intenții de refacere a Daciei antice, idei care aparțin unor politicieni occidentali, intenții care vizau, pe lângă reconstituirea Daciei vechi, conducerea ei politică și militară în favoarea unor personaje politice ale Occidentului. Ducele de Orleans, în acest veac al XVII-lea, va avea ideea, la inițiativa consilierilor săi, de a crea un regat al Daciei, pe teritoriul vechii Dacii, prin unitatea celor trei Țări Românești, Ardealul, Valahia și Moldova, pe care acest duce să-l conducă. Capacitatea militară a valahilor, forța lor combativă, recunoscută în toată istoria lor, îi împingea pe occidentali la refacerea unității Daciei pentru a echilibra, într-o oarecare măsură, situația politică și militară din Balcani, în contextul în care în acel moment echilibrul de forțe era în cumpănă din cauza încercării constante a imperiului Otoman de a avansa spre centrul Europei.

După 1688, când imperiul Otoman pierde o mare parte din influența sa în Europa și intră pe o pantă descendentă a evoluției sale politice și economice, iar imperiul Ţarist devine, după 1689, un pilon important în disputele teritoriale și de influență din Europa, mai precis, imediat după începutul veacului al XVIII-lea, privirile rapace ale celor două mari imperii, Habsburgic și Ţarist, se îndreaptă spre moștenirea otomană. Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei și cărturarul valoros care se va refugia în Rusia, va încerca să-l convingă pe Țarul Petru cel Mare, prin lucrarea sa Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae (publicată în limba latină, în 1716), că imperiul Otoman se află într-o perioadă de degradare politică, militară și economică, din care nu va mai ieși, iar o acțiune militară a Rusiei contra turcilor este mai mult decât binevenită, urmând ca și Țările Române, prin această acțiune a Rusiei, să aibă un alt statut juridic, dar sub protecția Rusiei. Ecaterina a II-a a Rusiei (1772 − 1796) intenționa constituirea unui ducat al Daciei din Moldova și Valahia, o idee pe care o promovează pe 10 septembrie 1782. Pentru moment, era un plan care viza crearea unui stat Dac ce ar fi putut să servească intereselor Rusiei și Austriei. O condiție a habsburgilor era ca ducatul sau regatul Daciei, care s-ar fi creat în veacul al XVIII-lea, să nu se opună navigației pe Dunăre a vapoarelor austriece către Marea Neagră. Pe 4 ianuarie 1783, Ecaterina a II-a a Rusiei era de acord cu propunerile habsburgilor care vizau navigarea pe Dunăre și în Marea Neagră, și nu doar atât. Viitorul stat dac, creat sub auspiciile Rusiei și Austriei, urma să-i trateze pe supușii Austriei la fel cum vor fi tratați și supușii Rusiei. La rândul său, imperiul Otoman nu era străin de această idee a creării unui stat daco-român (o nouă formulă), cu intenția de a stopa înaintarea imperiului Ţarist către Dunăre, către granița imperiului Otoman. Inclusiv Napoleon I avea în vedere refacerea unui stat Dac pe vechile hotare ale Daciei, după întoarcerea din Rusia. Lucian Predescu, în lucrarea sa „Enciclopedia României”, publicată în 1940, la editura Cugetarea, pune în discuție această atitudine a lui Napoleon I vizavi de cele trei Țări Românești. În veacul al XIX-lea, după cum vom vedea și mai jos, ideea refacerii Daciei vechi, în hotarele care să cuprindă toate cele trei Țări Românești, un plan pe care-l avuseseră diverși politicieni în Evul mediu, devine nu doar populară, ci și frecvent reluată în Europa. În timpul Revoluției de la 1848 − 1849, această idee cuprinsese întregul spațiu al vechii Dacii, iar imperiul Habsburgic și imperiul Otoman vor fi mai mult decât vigilente pentru împiedicarea realizării acestui plan. Deja, după 1849, în cancelariile europene se punea în discuție Unitatea teritorială dintre cele două Țări Românești extracarpatice, ca stat tampon în calea Rusiei țariste, care devenise o mare putere mondială. Războiul Crimeei deschide calea acestei unități politice, iar prin Pacea de la Paris din 1856, trei județe din sudul Basarabiei, teritoriu românesc, răpit în 1812 de către Rusia țaristă, revin la Principatul Moldovei. Era un prim pas spre unificarea unei părți din hotarele Daciei vechi, care nu mai avea să întârzie mult. În ianuarie 1859, Principatele Române Dunărene se vor uni într-un singur stat, purtând ulterior numele de România. Pentru că Alexandru Ioan I Cuza va milita în toată domnia lui pentru unitatea vechii Dacii, vizând Ardealul, Banatul, și Bucovina (nu putea lua în calcul Basarabia în acel moment), aflate sub stăpânirea habsburgică, fiind încurajat, într-o oarecare măsură, și de Napoleon al III-lea, care dorea să se impună în Europa de Răsărit, unde prezența Franței nu era atât de puternică din punct de vedere politic, reacțiile imperiului Habsburgic sunt dintre cele mai diverse și din ce în ce mai intense pentru împiedicarea acestui fapt, în condițiile în care ecoul acestei unități politice, a românilor din Ardeal, Banat și Bucovina, era puternic și ireversibil.

Dintre toate planurile de creare a unui stat dac între hotarele vechii Dacii, realizate în Occident, cu posibili conducători străini la conducerea lui, în paralel cu planurile autohtone de refacere a Statalității Daciei, biruința va fi de partea valahilor, a națiunii române, chiar dacă acordul refacerii Statalității dace, sub un prinț străin, va veni și din Occident în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Primul pas se făcuse în 1859, numai că prințul străin, care urma să conducă această nouă structură politico-juridică nou apărută pe harta lumii, va fi înlocuit, prin aportul total și dedicat al intelectualității române de la acel moment și al națiunii române, cu un Voievod local care urma să întemeieze o nouă dinastie: Alexandru Ioan I Cuza. Era un fapt împlinit care va intra, în anii ce vor urma, pe calea refacerii Statalității Dace, așa cum o visaseră voievozii noștri, cum excepțional va formula această idee de întregire națională Nicolae Bălcescu, ideologul revoluției pașoptiste la români, și cum o plănuiseră atâția politicieni ai Occidentului în anii trecuți și veacurile apuse. (Fragment din cartea “DACIA ȘI PROIECTELE DE REFACERE A DACIEI în Antichitate, Evul Mediu și Epoca Modernă”. Cartea poate fi comandată online, aici: https://dacia-art.ro/index.php/carti/carti-pentru-adulti.html, la telefon 0799 073 315, iar cei care locuiesc în București o pot achiziționa din magazinul DACIA ART, deschis pe Bv. Carol I nr 40-42 (peste drum de Biserica Armenească)

ADRIAN ISCRU

Ilustrații: Gabriel Tora

TRACII – ISTORIE ASCUNSĂ (film documentar)

[1] George Pântecan, Provincia Medievală Dacia din Europa nordică, …, p. 15 (prefața profesorului Aurel V. David)

[2] Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni, De ce Papa și supușii săi s-au despărțit de Biserica Lui Hristos. Istoria schismei (I), Ed. Evanghekismos, București, 2011, p. 286

[3] Ioan Aurel Pop, Alexandru Simion, Re de Dacia, un proiect de la sfârșitul Evului mediu, …, p. 49, nota 15

[4] George Pântecan, Provincia Medievală Dacia din Europa Nordică, …, pp. 354 − 359

[5] Abraham Ortelius, Harta Daciei – Izvoarele, Ed. Dacica, București, 2009, cu traducerea din latină de Aurora Pețan

[6] Marin A. Cristian, Adrian Iscru, Cum a făptuit mincinosul și nevolnicul Sigismund Bathory „Unirea” Țărilor Dacice, în revista Studii Slătinene, anul VIII, nr. 1 (14), 2014, Ed. Hoffman, pp. 98 − 109


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

1 Comment on Dacia și Dacii în conștiința europeană. Cum au dorit cancelariile străine să refacă DACIA, în secolele trecute…

  1. „Numele de «Dacia» aparține, fără putință de tăgadă din partea nimănui, patrimoniului toponimic al neamului românesc” a spus istoricul Aurel David, ca și când el ar fi deținut adevărul suprem. Acest tip de gândire este extrem de păgubos pentru orice tip de cercetare, nu numai cea istorică…Deci, să ne ferim de ea…

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii