Corneliu FLOREA: Pelaghia Roșu – Ioana d’Arc a moților lui Avram Iancu

La sfârşitul anului 1848, ungurii învinseseră armatele habsburgice din Transilvania, stăpâneau Clujul şi împresuraseră Muntii Apuseni, singura redută liberă apărată de legiunile lui Avram Iancu.

Ungurii forţau pătrunderea în această fortăreaţă naturală de pe Valea Mureşului, Arieşului şi Someşului, apărată cu trup şi suflet de moţi. De la Gilău, fosta reşedinţă a voievodatului lui Gelu, pătrunderea pe Someş în sus  era  apărată de moţii din Mărişel , conduşi şi organizaţi de Indrei Roşu şi mama sa, Pelaghia Roşu

În cartea sa, „Pelaghia  Roşu  eroina moţilor” profesorul Teodor Şandor ne prezintă pe larg, cu fapte în cuvinte alese biografia Pelaghiei Roşu, o femeie  înzestrată cu agerime şi isteţime, cu nemărginită  dragoste de oamenii aşezării ei natale, care cu  dârzenie şi curaj  a luptat întru apărarea lor.
Pelaghia  era unica fiica  a unui jude ştiutor de carte şi iubitor de dreptate, care a dorit ca Pelaghia să ştie şi să aibă şi mai multă carte de care era atâta trebuinţă moţilor.

După ce face trei ani la un colegiu la Budapesta, se întoarce la Mărişel şi este alături de moţii ei cu multă dragoste şi ajutor, motiv pentru care este numită de ei, cu respect, când căpitan, când dăscăliţă.

Se căsătoreşte şi are un fiu, pe Indrei Roşu, căruia îi insuflă aceiaşi dragoste de  neam şi idealurile lor de dreptate şi libertate.

Avea de acum 48 de ani, când ceasul apărării vetrei şi obştii româneşti a sosit, pe plaiurile ei natale dintre Munţii Gilăului şi Muntele Mare, de unde îşi adună apele Someşul Mic, şi a fost alături de moţii apărători, în fruntea unei cete dârze de femei.

După cucerirea Clujului, Kossuth îl numeşte comisar pe Ladislau  Csany, care, în proclamaţia  dată românilor, pe care  îi numeşte slugi, le porunceşte să se supună în opt. Cum slugile nu s-au supus, agresiunea ungurilor împotriva satelor româneşti s-a manifestat prin jafuri, torturi şi violuri, omoruri şi incendieri.

Neliniştiţi şi  înfricoşaţi, mulţi  românii ardeleni s-au supus, dar alţii au plecat în Apuseni, înrolându-se in legiunile lui Avram Iancu, ce începuse războiul naţional de nesupunere, împotriva ungurilor lui Kossuth ce asaltau fortăreaţa de piatră a  Munţilor Apuseni.

În jurnalul său de război, Avram Iancu notează că, în 3 Ianuarie 1849, a avut prima ciocnire pe Valea Someşului Rece,  pe care au pătruns o mie de maghiari, comandaţi de un anume Geley din Iulia (Gyula) pe care vreo optzeci de feciori i-au oprit la trecătoare, timp de vreo patru ceasuri, timp cât a fost destul ca ceilalţi săteni să se ascundă  în pădure, la munte, după care s-au retras și feciorii, rămaşi fără gloanţe.  Satul pustiu a fost transformat în cenuşă.  

Nu a trecut decât o lună şi ungurii atacatori au urcat până la Mărişel, dar străjile au dat de veste din timp despre venirea lor, aşa ca bărbaţii, sub comanda centurionului Indrei Roşu i-au aşteptat la trecători.

În această a doua confruntare, câştigată de moţii din Mărişel, profesorul Teodor Şandor  ne face cunoscut  participarea Pelaghiei Roşu, împreună cu  ceata  de  femei, într-un mod original, dar de mare ajutor.

Femeile, sub  conducerea ei, s-au îmbrăcat  bărbăteşte, şi-au pus  pălării pe cap şi pe cai au urcat pe coama muntelui, de unde au dat semnale de luptă şi, prin zarvă mare, frământări şi tulburări asurzitoare,  au speriat atacatorii, care s-au retras lăsând în urmă  răniţi şi morţi.

Gazeta de Transilvania  consemnează cu laude această  victorie a moţilor: „Trupa ungurească o ia la fugă, fără a încerca să se mai apere, după ce comandantul lor a fost rănit”  iar pe  Pelaghia Roşu  o consideră  Ioana d’Arc a Românilor  pentru contribuţia ei esenţială la această victorie .

Nu se termină luna şi ungurii, care erau cantonaţi la Gilău, vin din nou, în număr şi mai mare, pentru a-i pedepsi pentru nesupunere şi rezistenţă, pentru înfrângerea de la începutul lunii.

La această nouă confruntare, marişelencele sau amazoanele, cum le mai numeşte autorul, îşi aduc din nou o importantă contribuţie la o nouă victorie a moţilor, punându-i  pe fugă pe unguri ce lasă în urma lor 13 morţi iar pe răniţii îi duc în patru care.

Avram Iancu vine la Mărişel să gratuleze şi să încurajeze pe moţi, să le  arate noi tactici de luptă, fiindcă  ungurii vor veni din nou.

Stă de vorbă cu centurionul Indrei Roşu şi în mod special şi admirativ cu mama lui, Pelaghia  Roşu: „Vreau să-ţi spun că ideea dumnitale m-a surprins. Este nemaiîntâlnită de când luptăm împotriva duşmanului nostru de moarte”.

În  12 martie 1849 , duşmanii noştri de moarte în şi mai mare număr, o mie şase sute, având şi armament  greu, vin cu planuri decisive. Dar  şi mărişelenii sunt mult mai bine organizaţi, pe trei coloane la trecători,  iar de pe culmi se aud  puternice tulnice după care apar, călărind în mare iureş, mărişelencele îmbrăcate bărbăteşte, producând un efect psihologic puternic de îngrozire şi teamă asupra duşmanilor, de descurajare a lor.

După o scurtă rezistenţă, aceștia se retrag în debandadă, crezându-se înconjuraţi din toate părţile. Moţii continuă  să-i urmărească şi  să-i atace, provocându-le grele pierderi.  Două sute de honvezi îşi pierd viaţa.

Vestea celei de-a treia victorii a mărişelenilor conduşi de centerionul Indrei şi Pelaghia Roşu a făcut înconjurul  Munţilor Apuseni.  Avram Iancu scrie frumoase cuvinte de preţuire în jurnalul lui de război despre curajul, dârzenia  şi victoria mărişelenilor şi a femeilor lor.

Dar vestea atâtor înfrângeri suferite pe Someşul Rece a lovit puternic şi orgoliul ungurilor, care nu vor să înţeleagă drepturile  românilor şi se încăpăţinează să le înfrângă rezistenţa şi să-i supună, cu orice preţ, în numele revoluţiei lor.

În acest sens aduc trupe noi la Gilău şi la Huedin, unde în fruntea lor soseşte tânărul generalul Pal Vasvari, zis şi Kossuth cel Mic.

Tânărul general era un om inteligent şi educat, cu înclinaţii şi activitate literară, ce a fost  captivat de idealurile revoluţionare prin care Ungaria aspira la independenţă faţă de Imperiul Habsburgic.

A făcut parte din grupul celor ce au conceput programul revoluţiei maghiare în 12 puncte, ce prevedea, la punctul 12, unirea Transilvaniei cu Ungaria şi acum a sosit cu forţe armate să impună românilor unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Abia sosit, începe ofensiva militară pentru cucerirea Apusenilor şi supunerea moţilor. Trupele lui atacă, jefuiesc şi incendiază aşezările moţilor de pe Someş, ucigând în cale tot ce era românesc.

Pe rând, cad  şi sunt  incendiate aşezările fără apărare, fiindcă  moţii, în inferioritate numerică şi fără armament corespunzător, se retrag tot mai sus în munţi, în păduri.

Cade şi Mărişelul, în care mai rămăseseră, fără nicio apărare, doar bătrânii şi femeile  cu copii mici. Cu această ocazie, ungurii nu s-au mulţumit să scoată din lupta ţăranii, ci au trecut la spintecarea femeilor şi bătrânilor.

Mărişelenii, împreună cu moţii din celelalte aşezări jefuite şi incendiate, cu întăriturile primite de la Avram  Iancu,  organizează o confruntare cu armata generalului Pal  Vasvari  sus, în Muntele Mare, la locurile numite Fântânele.

Generalul Pal Vasvari, în fruntea unei coloane de 3.000 (trei mii) de honvezi, împreună cu ofiţerii săi, este decis să învingă definitiv rezistenţa moţilor, să treacă muntele şi să asedieze Câmpenii lui Avram Iancu.

Dar, până la Câmpeni, trebuiau să treacă de Fântânele. Fără să intru în amănunte, atât de bine descrise de profesorul Teodor Şandor bătălia, a avut loc, în data de 6 iulie 1849 şi a fost ziua sfintei biruinţe.

Nu mai mult de cinci, şase sute de moţi,  conduşi de tribunii  Nicolae Corchiş şi Iacob Olteanu, de centurionul Indrei Roşu şi moaţele Pelaghiei  Roşu, au zdrobit  mulţimea  prădătorilor unguri. Generalul Pal Vasvari – Kossuth cel Mic –  trei comandanţi din patru şi peste opt sute de honvezi şi-au găsit sfârşitul vieţii la Fântânele.

La începutul lunii august 1849, Kossuth cel Mare  îşi rade bine cunoscuta lui mustaţă şi barba, se îmbracă în haine de valet polonez, îi părăseşte pe unguri pe câmpul de lupta şi fuge în Turcia cu paşaport fals.

Comuna erou Mărişel s-a  schimbat  foarte mult, are case noi, frumoase şi clădiri publice necesare, printre care şi o şcoala ce poartă numele Pelaghiei Roşu. În curtea şcolii,  pe un soclu înalt este aşezat un frumos bust al eroinei, mândră, hotărâtă  şi cutezătoare până  la sacrificiu.

Este opera sculptorului Emil Creţu. Felicitări maestre, felicitări urmaşilor recunoscători! Pe soclu se află un citat din jurnalul de război al lui Avram  Iancu:  „Pelaghia Roşu suflă din bucium. Femeile călăreţe se iviră din toate lăturile, înălţară un strigăt mare şi se puseră în mişcare. Aceasta fu pentru Mărişeni, bărbaţii lor, semnalul de lovitură generală”.

În cimitirul comunei se află mormântul  leoaicei  din Mărişel  marcat, la început, doar cu o cruce de lemn care, după un timp, ajunsese în stare rea. Atunci  femeile din Abrud şi Sibiu s-au hotărât şi au contribuit la înlocuirea vechii cruci cu una de piatră. Sub numele şi datele eroinei moţilor au încrustat şi iniţialele F.R.R. adică Femeile Române Recunoscătoare.

Era în 1902, în plin dualism-compromis austro-ungar. Crucea a fost adusă şi instalată în taină, dar nu a trecut multă vreme până ce jandarmii unguri au început înverşunate cercetările despre cruce şi mai ales ce înseamnă  F.R.R.

De teamă sa nu fie dărâmată crucea, cei anchetaţi au hotărât să traducă iniţialele  cu „Familia Roşu Recunoscătoare” şi aşa au salvat profanarea mormântului de către ungurii asupritori.

Text preluat din Certitudinea

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină