AIM radionica curs online

Noutăți

Coabitarea româno-secuiască sub ofensiva ungaro-catolică

Trăind dintru început „amestecaţi” cu românii, secuii au stabilit cu aceştia relaţii paşnice, sociale şi de cooperare economică.

Dar şi de cooperare militară, după ce „Ţara Ultrasilvaniei” unificată de românul „Geula” – Iuliu „un mare şi puternic duce”, „duşman ungurilor care locuiau în Pannonia” (Chronicum Pictum) a intrat sub suzeranitatea nepotului de fiică al acestuia, Voicu, devenit, Ștefan (n.r. cel Sfânt)  cu bincuvântarea Papei Silvestru II (999-1002), catolic şi „rege al Ungariei”, la 25 decembrie 1001.

Au luptat împreună, alături de unguri, împotriva pecenegilor, la Chirales (1068).

Au impus autoritatea românească, voievodală, a Transilvaniei în 1176, menţinându-i continuitatea de „altum regnum”, i-au sprijinit împreună pe românii sud-dunăreni, luptând sub steagul comitelui Sibiului, Ioachim, în 1210, pentru consolidarea scaunului ţarului român Borilă Asan (1207-1218).

Iar izvoarele diplomatice precizează, în 1222, că secuii sunt aşezaţi în „Ţara românilor sau a secuilor”, adică în „munţii de margine” unde, după Simon de Keza, „blachis commixti”.

În 1241, în timpul invaziei tătare, profitând de prezenţa noilor invadatori care le permiteau, în schimbul colaborării, restituirea vechilor libertăţi, românii („schismaticii”) au schimbat tabăra şi „s-au năpustit cu duşmănie” – potrivit unei scrieri papale către episcopii Ungariei, datată 1243 – „asupra regatului (Ungariei – n.n.) însuşi, pustiind cu foc bunurile multora (dintre nobilii unguri –n.n.), trecându-i prin sabie” […].

Retragerea neaşteptată a tătarilor din Pannonia, în 1242, datorită obligaţiei tuturor luptătorilor de a participa la marele Kuriltay (adunarea generală) de la Karakorum pentru alegerea succesorului hanului Ogodai, însoţită de un jaf generalizat, a însemnat debutul unei noi perioade de conflict cu regalitatea ungară, care căuta să-şi impună, din nou, suzeranitatea.

Astfel, dacă în 1256, cancelaria lui Bela IV afirma că „secuii şi valahii” dau dijma vitelor, dacă în 1260 şi unii, şi alţii îi dădeau ostaşi, după această dată, „Zokel und Wallachs” vor fi în primele rânduri de rezistenţă antitătară, după Ottocar de Stiria.

Şi aceasta deoarece Bela IV nu a ezitat să apeleze, în anii 1264-1265 şi 1267-1268, la… Hoarda de Aur pentru a prinde Transilvania într-un „cleşte” strategic.

Rezultatele campaniilor militare nefiind decisive, tratatul de pace ungaro-transilvan din 1269 recunoştea de jure statutul Transilvaniei de „regnum” aparte care îşi întindea autoritatea până la Tisa şi confluenţa acesteia cu Dunărea (deci şi asupra Banatului), relaţiile cu Buda fiind doar de natură dinastică.

În acest context, Transilvania a iniţiat o politică externă activă, intervenind independent, după 1269, în conflictele dinastice din Bulgaria, Serbia şi Halici.

Colaborarea românilor cu secuii a funcţionat şi în cea de-a doua etapă a războaielor din Ungaria, conduse de voievozii independenţi Roland Borş (1284-1293) şi Ladislau (Vladislav) Kan (1294-1315), primul român, cel de-al doilea cuman sau… secui.

În această epocă, alături de coloniştii saşi şi secui, românii au participat în Transilvania la toate actele decizionale, dieta de la Alba Iulia, din 1291, întrunind „universus nobilibus Saxonibus, Syculis et Olachis”.

Românii făceau încă parte, aşadar, din „congregatio generalis nobilium regni Transilvaniae”, aşa cum transpare din toate mărturiile scrise ale acelor ani şi nici un cronicar sau om politic nu-şi permitea să mistifice realitatea evidentă a autonomiei şi latinităţii lor, a drepturilor lor de proprietate şi politice.

Cu atât mai mult cu cât lupta pentru independenţă completă, purtată de voivozii Roland Borş şi Ladislau (Vladislav) Kan, a dus la o victorie deplină, consacrată de capturarea, în 1305, a Coroanei regale ungare.

Trăind alături de români, adoptând adesea „olah vallas”, „religia românească” ortodoxă, deoarece catolicismul le fusese impus de stăpânii unguri, secuii au împrumutat de la băştinaşi nu numai „literele”, ci şi elemente de lexic (cuvinte ca „acăţos, afine, baci, baraboi, bucate, burduf, butuc, catrinţă, căciulă, căţel, cârjă, cercel, cergă, cetină, cimpoi, clacă, cojoc, colindă, coşar, cumpănă, etc.”, atestate între 1569-1863), denumiri cultice (biserică, Crăciun, altar, păgân, sfânt, cruce, vecernie) numele lunilor, obiceiuri (colindele, Vicleimul secuiesc, începerea postului de paşti lunea, nu miercurea, etc.), arhitectura (casa de lemn „în patru ape”), ornamentele (ornamentul geometric românesc, cel cu flori, îndeosebi laleaua), elemente de folclor etc.

Astfel, în 1863, când Kriza János (1811-1875) a scos culegerea de poezii secuieşti „Vádroszak”, a fost acuzat de plagiat, de traducerea în ungureşte a folclorului românesc.

Iar în 1937 Dómokos Pál Péter culegea din două sate foste româneşti, devenite „secuieşti” prin „maghiarizare”, Lemnia şi Poian, variante ale Mioriţei.

La acestea se adaugă hidronimia (Marisia-Mureş, Alutus-Olt, etc.), toponimia (Covasna, Voineşti, Topliţa, Ghelinţa, Zagon, Zăbala, Ojdula, Poian, Petecu, Păpăuţi, Hilib, Estelnic, Turia, Boroşneu, Dalnic, Marefalu, Danfalva, Olahfalu, Rethy-Reci, etc., inclusiv satele cu nume de sfinţi ortodocși, Ilieni şi Dumitreni) şi onomastica, în special pentru înnobilarea fruntaşilor români […].

La 14 noiembrie 1234, Grigore IX se plângea însă, într-o diplomă, că „walati” şi „pseudoepiscopii lor” nu numai că rezistau, dar reuşeau să-i treacă la ortodoxie şi pe secui, şi pe saşi, astfel încât secuii „uni sunt cum valachis”.

În această situaţie, după refacerea regatului, distrus de tătari la 1241, când „schismaticii” trecuseră de partea acestora, alungându-i pe unguri la vest de Tisa şi reînviind autoritatea cnezială românească, regele Bela IV a jurat, în sinodul de la Buda, să-i convertească pe „schismatici” şi să le interzică ridicarea de biserici de piatră. Aceasta este explicaţia predominării bisericilor de lemn la români.

Cu toate acestea, datorită războaielor separatiste, românii şi-au păstrat privilegiile, inclusiv fruntaşii lor calitatea nobiliară, dovadă, aşa cum am văzut, actele cancelariei regale referitoare la dieta de la Alba Iulia din martie 1291.

Satele româneşti ca Micloşoara (1211), Bodogaia, Eliseni, sunt atestate în „secuime”, ca fiind conduse de cnezii lor, ca acel Ursu care, la 1301, „administra, după o datină de la regii mai vechi, un sat românesc”.

Stingerea dinastiei româno-ungare a arpadienilor şi venirea celei franco-italiene a angevinilor, adeptă a feudalismului de tip occidental, prin Charles I Robert (1308-1342) şi Louis I (1342-1382) d’Anjou, au însemnat însă declanşarea unei politici tenace antiromâneşti, cu susţinere papală, de deznaţionalizare prin catolicizare.

Reluând cu succes ofensiva asupra Transilvaniei, Charles I Robert d’Anjou a impus, la 8 aprilie 1310, tratatul de pace de la Seghedin prin care voievodul:

1) restituia Coroana ungară;

2) ceda toate teritoriile extracarpatice (Banat, Crişana, Bereg, Ugocea, etc., restrângându-şi autoritatea, ca pe vremea lui „Gelou Românul”, la interiorul arcului carpatic) şi

3) accepta suzeranitatea regelui de la Buda. Depunând jurământul de vasalitate, el nu se va putea intitula nici „mare”, nici „singur stăpânitor” sau „dominus” (domn) ca voievozii munteni şi moldoveni unificatori, Transilvania fiind legată de Coroana ungară, aşa cum Spania a fost legată, sub Carol Quintul (1519-1556), de Germania, Burgundia ducală de Franţa, sau Aquitania de Anglia.

Acelaşi statut îl vor avea şi „ţările” sau „codrii” româneşti şi fostele „ducate” (voievodate) dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali (Crişana, Timişana, Bereg, Ugocea, Maramureş, etc.), transformate în comitate în care însă vechii voievozi şi cnezi români vor continua să-şi exercite atribuţiile […].

La 28 iunie 1366 Ludovic I dădea un edict conform căruia, calitatea de nobil, deci proprietatea asupra pământului, era condiţionată de calitatea de catolic.

Ofensiva s-a dezlănţuit îndeosebi împotriva românilor din „secuime”, în 1374 papa Grigore XI (1370-1378) cerându-i regelui să creeze o episcopie care să aibă ca obiectiv „acea parte a mulţimii naţiei românilor” care trăiau „la hotarele regatului spre tătari” ţinând încă de „ritul şi schisma grecilor”.

Teroarea s-a accentuat la începutul veacului XV, când ginerele lui Louis I d’Anjou, Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (1387-1437) şi împărat romano-german (1410- 1437) a accentuat legislaţia care lega statutul de nobil şi om liber de calitatea de catolic, generalizându-se ofensiva pentru iobăgirea obştilor româneşti, măsurile luate „specialiter olahi” şi îndepărtarea cărturarilor aflaţi în slujba nobilimii privilegiate, de păgubiţii români.

În aceste circumstanţe, în perioada 1410-1437, alături de fruntaşii secuilor, mulţi cnezi şi voievozi români au ales calea supunerii, parvenind, prin catolicizare, în ierarhia nobiliară, dar transformându-se treptat din români în… „unguri” sau „secui” (familiile Cândea-Kendeffi, Crăciun – Karacsony, Ban – Banffi, Drag – Dragffi, Bethlen, Bekes, etc.).

Mulţi s-au retras prin luptă la Sud şi Est de Carpaţi (cazul legendarului „Negru Vodă” şi al Ctitorului de ţară Bogdan din Cuhea).

La fel şi oamenii simpli: mulţi s-au înstrăinat, îngroşând rândurile ungurilor şi secuilor prin catolicizare, de unde termenul de „csang” sau „csangani” (ceangău) însemnând înstrăinat, dovadă că mulţi români din „Secuime” au fugit peste munţi, la fraţii de la Răsărit şi Sud de Carpaţi (iată de ce primul judeţ al Munteniei atestat de istorie va fi … „Săcuieni”, dată fiind mulţimea fugarilor din „Secuime”), mulţi au decăzut în rândul iobagilor, pierzându-şi privilegiile nobiliar-militare (de unde mulţimea de iobagi români cu nume atestând o ascendenţă ilustră – Vaida, Chinezu, Jupa, Jipa, Duca, etc.), mulţi au continuat rezistenţa cu armele, răscoalele românilor şi fenomenul lotriei amplificându-se.

Un caz celebru a fost acela al mişcării „lotrului” Alexie de Gepiş, „capitaneus et ductor” care, potrivit cronicilor săseşti, a răsculat în 1386 întreg sudul Transilvaniei.

Lupta românilor pentru apărarea drepturilor lor a culminat cu marea ridicare armată din 1437, cunoscută sub numele de „Răscoala de la Bobîlna” când, sprijinite de plebea secuiască, de orăşenii saşi şi chiar de iobagii „unguri” (foşti români, majoritatea), obştile ţărăneşti româneşti s-au ridicat, conduse de stegarii şi cnejii lor, pentru apărarea „legii româneşti”, pentru egalitatea oamenilor în sens husit, prin „dobândirea vechilor libertăţi”, „scuturarea jugului nesuferit al şerbiei” şi „pentru adevărata şi noua libertate”.

Politic, răsculaţii au cerut recunoaşterea drepturilor lor alături de cele ale ungurilor catolici, ca „obşte a locuitorilor unguri şi români din aceste părţi ale Transilvaniei”.

Înţelegând, în acest moment, primejdia pe care o reprezentau, prin mulţimea lor, românii rămaşi ortodocşi, pentru viitorul lor ca stări privilegiate şi găsind conjunctura propice eliminării definitive a băştinaşilor din viaţa politică, alogenii proaspăt „implementaţi” în pământ românesc (nobilii unguri sau ungurizaţi, fruntaşii secuilor şi patriciatul săsesc) au încheiat, la 16 septembrie 1437, o „fraterna unio” numită „Unio Trium Nationum” care va intra în vigoare la 2 februarie 1438, ca armă de represiune antiromânească […].

(Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment)

Text preluat din ziarul Certitudinea


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii