Citește un fragment din romanul istoric REGATUL LUPILOR – DROMIHETE

„Dincolo de apa Istrului, în străvechile ținuturi ale terizilor, pădurile seculare înconjurau adesea smârcuri și ochiuri de apă în care un străin neștiutor al locurilor s-ar fi afundat fără scăpare. Pretutindeni stăpânea liniștea și doar fiarele codrilor și ale apelor îndrăzneau uneori s-o tulbure în mișcările lor neștiute, iar păsările cerului se avântau fără teamă în înalturi, de parcă ale lor erau toate aceste meleaguri. Uneori, când vântul bătea dinspre miazănoapte, mirosul sălciu al mlaștinilor se revărsa până aici, cale de o zi depărtare de Istru. Atunci, bâtlanii și pescărușii, rațele și gâștele sălbatice ridicau ciocurile în aer și plescăiau parcă nesătule, apoi dădeau glas strident ca un strigăt de bătălie și porneau în zbor rotit aiurea, pierzându-se dincolo de zare.

Pas de om rar străbătea această sălbăticie. Aici stăpâni erau terizii, care se încăierau adesea cu geţii de la miazăzi de fluviu, dar cetele lor se țineau doar pe la poală de pădure, ca umbrele sau ca lupii când pornesc după pradă. Iar atunci orice venetic le ieșea în cale era doborât și despuiat de tot avutul.

Cu toate acestea, pe la sfârșitul primăverii un grup numeros de macedoneni tăia voinicește printre smârcuri, condus de o călăuză teriză năimită cu mult aur. Erau peste o sută de oameni, în fruntea cărora se afla chiar Alcimachus, fratele regelui din Lysimachia. Fuseseră trimiși cu unele treburi de negoț la Histria, dar se abătuseră la întoarcere prin Axiopolis, de unde plecaseră cu o captură foarte însemnată. Alcimachus aproape că-și freca mâinile de bucurie și privea adesea în urmă cu o mulțumire pe care nu căuta s-o ascundă. În mijlocul micii sale oștiri, înconjurat din toate părțile și nescăpat nicio clipă din ochi, mergea cu greu un pâlc de robi pe care oamenii săi îl mânau adesea din urmă cu nuiele și strigăte groase, ca să țină pasul cu mersul sprinten al cailor. Robii erau geţi de dincolo de Istru, vreo șapte bărbați plini de răni, care arătau limpede că nu se dăduseră fără luptă și care chiar și acum, cetluiți cum erau în funii groase, tot mai căutau să stea pavăză pentru două copile, istovite de drumul anevoios, cu popasuri rare și scurte. Asupra uneia dintre aceste copile, singura care avea privilegiul de a merge călare pe un cal slăbănog de povară, se opreau adesea ochii generalului Alcimachus, cu un licăr rău și mulțumit. Era tânără și frumoasă. Ia sa, țesută cu migală, ca și brățările și colanul din aur de la gât, o arătau de neam ales. Avea părul bălai, strâns în două cosițe groase, împletite. Părea o statuie între ceilalți, ca minunatele statui ale Atenei din Pella ori din Lysimachia. Frumoasă și aspră. Ascundea cu grijă oboseala și durerea captivității sub masca împietrită a obrazului palid. Nu se plânsese niciodată, nici nu ceruse îndurare, nici teamă nu părea să-i fie. Pentru că ea era Tomira, sora regelui get din Helis, care îi învinsese acum opt ani pe macedoneni și-l ținuse captiv pe Agathocle, fiul lui Lisimach. (…)

În regatul Traciei, regele Lisimach pregătea o nouă armată cu care să taie mâinile getului care se amesteca în viața cetăților de pe malul răsăritean al Istrului, iar faptul că o prinseseră pe Tomira va cântări greu în soarta războiului. Lui Lisimach nu-i va strica o nouă satrapie cu capitala la Helis și bineînțeles că nici el, Alcimachus, nu va fi uitat. Histrienii se dovediseră utili și valoroși când îi destăinuiseră că prințesa getă se afla la Axiopolis. Vestea va cădea asupra lui Dromihete ca un trăsnet cumplit…

Mult în urma macedonenilor, dar nu atât de mult încât să le piardă urmele, vreo 12 bărbați se țineau cu fereală în umbra pădurilor. Purtau căciuli de blană cu vârful întors și săbii încovoiate la brâu. Doi dintre ei aveau căciulile tivite cu piele de șarpe și ținuta mai aleasă, dar cu toții erau vânjoși și hotărâți pe drumul lor. Veniseră tot într-o goană tocmai de la Helis și abia acum două zile dăduseră de urma macedonenilor. Iar de atunci se tot apropiau.

— În curând i-am putea ajunge, murmură unul dintre cei doi tarabostes, plecându-se o clipă peste grumazul calului ca să cerceteze o urmă întipărită mai limpede în pământul mustind de apă.

— Am putea, dar n-o vom face acum, zâmbi celălalt. Nu vor ajunge departe. Robii merg pe jos, între ei. Dacă n-ar fi fost așa de trufași și de răi, i-ar fi urcat pe cai și acum probabil că ar fi fost în Odessum. Dar așa, e bine pentru noi. Vom ataca dinspre ziuă, când le va fi somnul mai dulce.

Bărbatul celălalt clătină din cap neîncrezător.

— Daizus, ți-am spus încă de la Helis că suntem prea puțini. Ei numără peste o sută, toți oșteni încercați care își apără generalul și prada. De ne vor simți…

— Uneori, un dram de șiretenie face cât o armată întreagă, zâmbi Daizus neabătut.

Dincolo de zâmbet însă, ochii îi căutau răi înainte, scânteind ca ochii lupilor care simt prada. Celălalt tarabostes văzu și nu mai zise nimic. Erau prieteni buni. Știa și el ce-l mână din urmă pe tovarășul său, de nu mai avusese răbdare să-l aștepte pe Mumuzis, după care Dromihete trimisese poruncă să vină degrabă la Istru ca să le iasă mai apoi în cale. Poate știa și regele sau doar cunoștea dibăcia lui Daizus, fiul lui Zurazis, sfetnicul și camaradul său de nădejde. Căci Daizus era cel mai bun lup din haita lupilor tineri: ochi de vultur, braț de fier și minte ageră. Dacă el cutezase să se avânte singur în aceste pustiuri, poate că n-o făcuse orbește…”

Extras din romanul istoric REGATUL LUPILOR – DROMIHETE. Autor: Simona Radu. Cartea poate fi găsită pe site-ul Dacia Art (Aici: http://dacia-art.ro/index.php/car-i/carti-pentru-adulti.html) sau în magazinul LUPUL DACIC deschis în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan nr 28. Programul magazinului este între orele 10:00 – 20:00

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină