Noutăți

B.P. HAȘDEU: “Perit-au dacii?” Text de colecție…

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Pogorîndu-se de preste plaiuri împreună cu cărţile sau chiar cu persoanele lui Clain, Maior, Laurian, Papiu şi ale altor doctori ardeleni, un vîrtej de îndărătnicie a fost buimăcit minţile noastre între a ne socoti de romani curaţi, puind între alte temeiuri fără temei, şi acela cum că toţi dacii ar fi pierit pînă la cel din urmă sub Traian. Apoi dă!

Pentru popoare, precum şi pentru inşi, sînt timpuri de înebuneală; cu aceea numai deosebire că pe un ins lepşit închid din îndată cei sănătoşi, care sînt mai mulţi, iar de înnebuneşte un popor întreg, apoi vai şi amar de cei puţintei cuminţi ce se mai află în sînul său; precumpăniţi de mărimea numărului, ei înşişi cată că se vor trezi peste scurt băgaţi silnic în vreo Golie […].

De-ntre toate ţările române, Ardealul mai de timpuriu şi mai dureros geme în robie… şi iată de ce sistemele cele mai răsturnate asupra începuturei românilor au trebuit născute anume la bieţii ardeleni drept un pendant cu şerbia! Răsunetul ciudatelor teorii pătrunse şi la românii dunăreni, cîtă vreme aceştia oftau încă sub degradările Fanarei, strulubatecia Stambolului şi ameninţările Nordului…

Azi însă, văzîndu-se în un popor neatîrnat şi, oricari i-ar fi fost trecutul, de un viitor mare nu respinge-vor ei deşertele băsmuiri ale sclaviei, şi cercetîndu-şi copilăria istorică cu nepărtinirea unui bărbat în toată floarea vîrstei, nu lucra-vor încît urmaşii să le poată aplica cuvintele lui Napoleon: ,,c’est ici que commence notre généalogie”?

Pausania. Încep cu Pausania, pe care nici unul dintre cîţi scris-au despre întîietăţile noastre, n-a vrut să bage în samă […]. N-am op a mă lăţi aici asupra însemnătăţii obşteşti a cărţii lui Pausania; să nu fi fost ea, Barthelemy n-ar fi avut pînză pentru a zugrăvi minunata sa icoană a vechii Grecii, nici Heyne pentru a izvodi frumosul său studiu ,,Ueber den Casten des Cypselus” […].

Ceea ce trebuie bine însemnat, este că Pausania, trăia sub Traian, scria sub Adrian şi se săvîrşi la Roma sub Marcu-Aureliu. Deci de a pune în cumpănă toate bulendrele doctoreşti din întregul Ardeal în alăturare cu o singură faţă scoasă din Pausania, cele de-ntîi s-ar părea încă prea uşoare, ba chiar nici s-ar ţinea în cumpănă, ci ar zbura şi s-ar răsăpi, asemenea pufului: un puff.

Pausania, vorbind despre daci, nu numai ştia despre cine vorbeşte însuşi, ci era în stare să îndrepte, în această privire, pînă şi zisele greşite ale altor; ce e dreptul, minciuna era încă, de nu mai puţin răspîndită, apoi încalte mult mai smerită […]. Spre a vedea gradul încunoaşterii lui Pausania cu dacii, îl vom confrunta cu un alt scriitor şi mai vestit, anume Diodor Sicul.

Această împregiurare n-are nici o legătură nemijlocită cu cestiunea pieirii dacilor; totuşi ea poate să verse o lumină lăturalnică asupra obiectului, şi pe deasupra, mă va scuti din capul locului de a face din urmă ur articul deosebit, un articul în care n-aş putea tot să pomenesc pe ardeleni şi, prin urmare, cetitorul n-ar avea prilejul de a tot zîmbi de rîs: tare mi-s urîţi cetitorii bosumflaţi.

,,Tracii, zice Diodor, după ce prinseră în război pe Agatocle (fiul lui Lisimah), l-au trimis înapoi cu daruri la tatăl său, cu scopul de a-şi agonisi prin acest chip un agiutoriu la împregiurări de nevoie, şi totodată, nădăjduit că, drept răsplată, li se va înapoia ţinutul cuprins mai de-nainte”. Cu cîteva rînduri mai gios, Diodor întoarce în alt fel. ,,Dromicait, craiul tracilor, primi pe Lisimah (prins în război) cu mare cinste, îl îmbrăţăsă şi, dîndu-i numele de tată, l-a dus împreună cu copii (prinşi şi ei în război) la oraşul numit Helis…”.

Încă ceva mai la vale, descriind petrecerea lui Lisimah în robie, întunarea-i şi alte, Diodor numeşte pe tracii lui Dromicait: daci. Din aceste pasagiuri se vede că daci ar fi avut duse războaie deosebite cu macedonii, din care unul prinse rob numai pe fiul lui Lisimah, Agatocle, iar în celalt pe însuşi Lisimah cu copiii. Plutarc, Polien, Polibiu şi alţii, vorbind tot despre aceste întîmplări, pomenesc numai de războiul cu Lisimac; însă tăcerea lor nu este de fel tăgăduire. Rămîne deci a se lămuri care din cele două războaie fu cel întîi? […].

În scurt, oricum suci-veţi zisa lui Diodor, a lui Plutarc, Polien, Polibiu şi a altor, lumina nu va ieşi la iveală pînă a nu se scoate ea din istorisirea lui Pausania (Attica, lX, 6): ,,Lisimac, mişcînd război împotriva vecinilor săi, după ce isprăvi cu odrizii, zădărî pe craiul dacilor Dromicait: dar avînd a face cu oameni nu numai numeroşi, ci şi foarte ispitiţi în meşteşugul ostăşesc, fu bătut, încît scăpă cu fuga, lăsînd prins în mîinile dacilor pe fiul său Agatocle, ce de abie atunci începu a război sub părinteasca povăţuire. Astfel, văzîndu-şi copilul în puterea duşmanului, ba mai fiind încercat şi prin alte bătălii nu mai puţin nenorocite, el fu silit a se astîmpăra pînă la o vreme mai priincioasă şi, dîndu-şi fiica după Dromicait, iar drept zestre hărăzindu-i Tracia de pe ţărmul criveţean al Dunării, încheie pace. Unii socotesc că dacii ar fi prins pe însuşi Lisimac”.

Iată dar o povestire nu numai logică – căci nu se contrazice, nu numai critică – căci oboară anume părerile celorlalţi scriitori, ci chiar destul de amănunţită: ea vădeşte, spre pildă, că ţara ce macedonenii o au fost cuprinsă de la daci, pe care Diodor o numeşte fără lămurire ,,un ţinut” era tocmai Moldo-România de astăzi…

Ei, bine! Pe acest Pausania, ce cunoştea atît de cumplit istoria trecutului dacilor, îl putea-vom învinovăţi de a nu le fi cunoscut prezentul? ,,Traian, zice el (Eliaca, 1.Xll,6), război cu Osroe, fiul lui Arsace, craiul parsilor, şi cuceri pe daci ce sînt dincolo de traci”. Deci, crăpa-ar toţi umbraticii doctores din Ardeal – dupre nimerita exprimare a şagalnicului Petroniu – şi tot încă va rămînea vederat că „sînt”, nu este „au fost”, că a cuceri nu seamănă cu a stinge, în sfîrşit că pe timpul împăraţilor Adrian, Antoniu şi Marcu-Aureliu, urmaşii lui Traian, cînd Pausania scria cartea, învinşii daci trăiau pe ţărmii Dunării, deci, poate, în o mai mică armonie cu romanii, decît ardelenii sînt acum cu austriecii. Pierit-au dacii?

Appian. Fiind hotărît a înşira înainte de toate pe scriitorii mai puţin cunoscuţi doctorilor ardeleni […], fiind Appian mai tot atît străin erudiţiunei lor, cum însuşi Pausania, nimic nu mă împiedică de a hărăzi acest al doilea, după Pausania, paragraf anume al lui Appian, […] şi pe carele, la o altă, îl cită oarecum arhidoctorul Petru Maior […]. Însă să însemnaţi bine, îl cită fără a-l fi şi citit, căci citindu-l desigur nu l-ar fi citat, apoi numai doară pentru a arăta cît de fără de ruşine minţea pînă a nu-l citi […]. În acele din cărţile sale ce s-au păstrat pînă în zilele noastre, Appian pomeneşte în mai multe rînduri pe daci, oricît de scurte şi lăturalnice ar fi aceste pomeniri […].

Deci cine oare fire-ar destul de obraznic întru a presupune ni-tam-ni-sam cum că procopsitul alexandrean, ucenicul gramaticilor celor mai învăţaţi ai epocii, ar fi întrebuinţat prin neştiinţă, iar nu în cunoştinţa cauzei, timpul prezent în locul celui trecut, bunăoară în următoarele pasagiuri: ,,Cezariu precugeta război asupra dacilor şi bastarnilor, ce locuiesc dincolo de Dunăre” (Illyrica XXll). Sau: „Perseu ceru agiutorinţă de la daci, ce sînt aşezaţi dincolo de Dunăre” (Macedonica, XV, 1) […].

Între toate operele lui Appian cea mai importantă pentru a-şi putea închipui starea geografică a Imperiului Roman după moartea lui Traian, este, fără tăgadă ,,Proemiul”. Însemnătatea sa, mai ales cînd se atinge de istoria dacilor, e cu atît mai mare, că însuşi autorul, înainte de toate, se grăbeşte a ni oblici în termini clare, anume timpul cînd scria: anul 900 de la înfiinţarea Romei […].

În această cărtice, cuprinzătorie de vro 15 paragrafuri, Appian, după ce descrie hotarele împărăţiei despre Africa şi Asia adaugă: ,,Despre uscatul Europei puterea Romei se întinde pînă la fluviile Rin, ce se varsă în Oceanul Nordic, şi Istru ce cade în Pontul Euxin: însă, în unele locuri şi dincolo de aceste rîuri, romanii stăpînesc pe celţii de peste Rin, iar peste Istru pe geţi, ce-i cheamă daci” (Praef. lV). Iată dar o mărturisire, împotriva căreia prealuminaţii purişti vor putea răspunde numai doară prin un energic ,,Sacrament!” de al caporalului austriac! Perit-au dacii?

Dion Casiu […]. Pausania, a fost grec, trăitor la Roma şi contimpurin lui Traian şi cunoscător istoriei dacilor; Appian a fost grec, cetăţean roman, trăitor la Roma, contimpurin lui Traian şi chiar autor a unei istorii dacice. Pe Pausania dragii mei ardeleni nici l-au citit; pe Appian ei l-au citat fără a-l fi citit…

Să trecem acum la un al treilea grec, şi citit şi citat, însă neînţeles […]. Doctorul Petru Maior, doctorul Laurian şi alţi doctori ardeleni, îşi razem hojma zisele pe credinţa lui Dion Casiu, scoţînd din el lungi bucăţi în elineşte şi lătineşte, şi fiind gata de a le scoate chiar în turceşte, dacă literatura turcească le-ar fi cunoscută şi dacă s-ar afla un Dion Casiu, tradus în limba osmanlîilor.

Pentru mine, precum şi pentru mai mulţi filologi foarte socotiţi, bunăoară Lipsius, Vossius, Sallier, şi, mai cu seamă, Dodwell, Dion Casiu, cu toată vrednicia ce nu i se poate tăgădui, nu face, în oarecari privinţe, cît un Appian sau chiar cît un Pausania […]. Biografia lui Dion Casiu se poate scurta în cîteva cuvinte, după izvoarele lăsate de el însuşi. Tatăl său, Casiu Apronian, deşi grec, totuşi fu senator roman, şi cîrmuitor mai înainte al Dalmaţiei şi pe urmă al Ciliciei. Mumă-sa fu fata vestitului Dion Crisostom.

Locul naşterii şi al morţii sale fu Niceea în Asia Mică. Născut sub domina lui Adrian (Fabricius socoteşte, că chiar sub a lui Traian), el ocupă treptat cele mai mari posturi ale imperiului roman: senator sub Comod, pretor sub Pertinace, gubernatorul Smirnei şi al Pergamului, mai apoi al Africei, al Dalmaţiei şi al Panoniei, în două rînduri consul, pînă ce, în fine, retrăgîndu-se cu totul din viaţa publică, se săvîrşi în vîrstă de peste o sută de ani […].

În privirea literară, din cărţile scrise de Dion Casiu, s-a păstrat numai ,,Istoria romană” de la Enea şi pînă la Alexandru Sever, ba încă bucăţită, încît din optzeci capitole, în care se împărţea întreaga operă, treizeci şi cinci de la început lipsesc şi douăzeci şi şase de la sfîrşit se află în prescurtare, rămînînd în stare primitivă numai nouăsprezece de la mijloc […].

În cît se atinge în parte, de cestiunea dacilor, istoria romană a lui Dion Casiu vredniceşte, mai vîrtos ca prilejul de faţă, o apreţuire mai de aproape. Bunăoară nu va fi fără folos de a se cerceta izvoarele acestui scriitor, ceea ce doctorii ardeleni nici au gîndit a face, deşi arătînd totodată, chiorîşi, cea mai cumplită încredere în tot cuvîntul al lui Dion Casiu.

Întinderea capitolului al 68-lea din opera lui Dion Casiu, măcar că prescurtată de Xifilin, însă vădeşte, din partea scriitorului, o deosebită cunoaştere din istoria lui Traian şi a dacilor. Această împregiurare se întăreşte şi mai mult de ne amintim de mărturisirile lui Suida, lui Iornand şi ale lui Freculf despre două cărţi aparte, şi acum pierdute ale lui Dion Casiu: asupra lui Traian şi asupra dacilor. Deci, atît în acestea două din urmă, precum şi istoria sa cea mare, pe ce fel de izvoare putut-a el a-şi rezema zisele? […].

Izvoarele lui Dion Casiu, în privirea cuceririi Daciei se pot împărţi în două soiuri: cele verbale şi cele scrise. Tatăl lui, Casiu Aperonian, funciunariu sub Traian, fu o autoritate cît se poate de temeinică şi Dion Casiu a putut, şi nici a lipsit de a se folosi în felurite cazuri de verbalele sale povestiri […].

Pe de altă parte abunul lui Dion Casiu de pe mumă, Dion Crisostom, nu numai a fost petrecut, pe vremea prigonirilor lui Domiţian, îndelungat timp între daci, dar fu chiar prietenul lui Traian şi, pare-se, anume dupre dorinţa acestui împărat, scrise o deosebită carte despre trebile Daciei, pomenită de Filostrat în Vieţile sofiştilor […].
Să mai zic odată: obîrşiile lui Dion Casiu erau aşa de numeroase şi de puternice, în privirea lui Traian şi a dacilor, încît oricine (afară de cei din Ardeal, pentru care şi acest drum este închis, precum am arătat cu cîteva rînduri mai sus) ar voi a supune îndoielii pînă şi cea mai lăturalnică din zisele sale, nu o va putea face, fără a aduce, totodată, împotriva unei asemene, o bună seamă de dovezi prea şi prea pipăite […].

Dion Casiu se arată pretutinde entuziastul marelui împărat. După ce zugrăveşte, în un tablou, plin de viers, întîmplările două războaie cu dacii, el încheie în următorul chip: ,,Astfel Traian trecu podul cel pe Dunăre făcut, şi, măcar că mai tîrziu, totuşi cu atît mai sigur, mişcînd război cu mare ce supuse pe daci…Capul lui Decebal fu dus la Roma şi Dacia, înfiinţîndu-se în ea de Traian colonii, s-a prefăcut în provincie” (LXVll, 14).

Au din aceste atît de simplice pasagiuri se vede, sau chiar este iertat unui om întreg de a presupune stîrpirea dacilor? Însuşi Dion Casiu îndată după adusele trasuri, adauge: ,,Tot pe acest timp şi partea Arabiei, megieşită cu cea Pietroasă, fu cuprinsă de Palma, prefectul Siriei, şi prefăcută în provincie romană”. Au nu este vederat, pentru oricine cu minte sănătoasă, că ideea lui Dion Casiu se rezumă în următorul chip: ,,În anul 856 de la întemeierea Romei, două ţări au fost adaose către Imperiul Roman: Dacia şi o parte din Arabia”?

Deci, oricine s-ar încerca a visa în cazul de faţă, stîrpirea dacilor, trebuie să viseze negreşit şi a arabilor. Mai apoi, tot în viaţa lui Traian, vorbind despre răscularea iudeilor, Dion Casiu spune că ei ar fi ucis aproape 220 mii romani şi greci; mai departe el pomeneşte despre omorîrea două sute de mii în Cipru… Au perirea unei întregi şi mari naţiuni, precum erau dacii el ar fi putut a o trece cu vederea? Au el ar fi putut a trece cu vederea nu numai pierirea, ci măcar strămutarea unui aşa popor?

În acest chip, după mărturisirea lui Dion Casiu, supunerea dacilor nu se deosebea de a galilor sau a iberilor; Traian n-a făcut în Dacia altceva decît a poftit pilda lui Scipione, Sertoniu, Cesariu, etc. în Spania şi a lui August în Galia; coloniile erau menite spre înfrîngerea şi romanizarea dacilor, precum ele înfrînau şi romanizau pe gali şi pe iberi, precum înfrînau şi romanizau toate ţările mai primejdioase, mai scumpe, căci romanii, după exprimarea lui Montesquieu, preţăluiau popoarele biruite după greutatea biruinţei […].

Domnilor doctori şi ardeleni! Au sunteţi în stare de a dovedi toate aceste, fără a cădea în prepus de a vă lipsi cîte o doagă? Staţi, vă gîcesc eu răspunsul. Veţi spune că vă jertfiţi doagele în folosul patriotismului? De-i astfel să urmăm mai departe, vădindu-vă nişte aşa lucruri, încît nici chiar un nebun, oricît de patriot să nu le poată tăgădui.

(B.P. HAȘDEU, „Foiţa de istoriă şi literatură”, martie 1860 – fragmente)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

 


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii