Noutăți

Armata Neagră și haiducii morții

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

La aproape un an de la eliberarea Basarabiei, armata română, înfrântă la Stalingrad, e împinsă tot mai mult către vechile teritorii. Pe măsură ce trupele sovietice se apropiau, un număr mare de basarabeni încep să-și părăsească baștina pentru a nu intra încă o dată sub oblăduirea comunistă. După unele estimări, câteva sute de mii de oameni s-au refugiat dincolo de Prut.

Înlănțuirea unui popor

Nu le-a ajutat însă la nimic. Întoarcerea armelor din 23 august 1944 marchează începutul ocupației sovietice și în restul României, iar guvernul comunist al lui Petru Groza recunoaște trei ani mai târziu frontiera stabilită prin ultimatumul din iunie 1940. Astfel, Basarabia, un teritoriu eminamente românesc, intră oficial în componența Uniunii Sovietice.

În anii care urmează se clădește temelia comunizării jumătății estice a Moldovei anexate de sovietici și se încearcă extirparea oricăror urme ale conștiinței naționale românești, printr-o incizie bine pregătită asupra limbii, a credinței și a culturii. Într-o încercare de a înăbuși orice opoziție, violențele împotriva populației sunt escaladate.

În acest climat ostil, sentimentele antisovietice se amplifică și nu durează mult până când se transformă într-o mișcare de rezistență.

Românii de peste Prut se răscoala

Una dintre cele mai cunoscute forme de rezistență este Armata Neagră, creată în județul Bălți, în jurul raioanelor Cornești, Chișcăreni și Bravicea. Majoritatea celor care au aderat se trăgeau din satele Năpădeni, Flămânzeni, Condrățesti și Sinești.

Țăranii, care înduraseră Marea Foamete din anii 1946-1947, se văd nevoiți acum să renunțe la avutul lor de o viață și să intre în cooperativele agricole ale statului sovietic.

Pe lângă acest fapt, pentru a facilita instalarea orânduirii comuniste în Basarabia și pentru a se descotorosi de elementele care ar fi pus probleme sau care ar fi încetinit procesul, se plănuise că, între 5 și 6 iulie 1949, peste 40.000 de persoane să fie deportate, însemnând undeva la 11.000 de familii, dintre care 7.000 erau familii de țărani.

Din raioanele Chișcăreni, Bravicea și Cornești trebuiau ridicate vreo șase sute de familii. În vara lui 1949 au loc o serie de întâlniri între Ion Borș, Vladimir Cazacu, Gavril Andranovici și Vladimir Teodorovici, îngrijorați de vestea că sovieticii au întocmit liste cu țăranii ce trebuiau deportați.

După discuții aprinse, propunerea lui Vladimir Cazacu de a înființa o mișcare de luptă anticomunistă are câștig de cauza și în acest fel ia naștere Armata Neagră.

Sunt insuflați cu speranța că statele occidentale nu vor lăsa de izbeliște popoarele din spatele Cortinei de Fier și de zvonurile că vor lupta pentru eliberarea acestora.
Simțeau, mai presus de orice, că era timpul ca și ei să se ridice cu armele împotriva sovieticilor, deși cunoșteau foarte bine că puteau plăti cu viața pentru această răzvrătire. Datorită acestui spirit de sacrificiu sunt denumiți „haiducii morții”.

Primele victime

Nu a durat mult până când informațiile legate de acțiunile partizanilor au ajuns pe masa NKVD-ului, însă, în urmă unei operațiuni în luna august, dintre toți membrii grupării, singurul care a putut fi prins a fost Ion Borș.

Sub angajamentul că-i va ajuta să pună mâna pe ceilalți, este lăsat liber, dar el nu respectă înțelegerea și se alătură urmăriților. Pentru o vreme, poliția secretă le pierde urmă.

Între timp, crește numărul partizanilor Armatei Negre. Printre aceștia își găsește refugiul și Gavril Bodiu, care, în urmă unei altercații, ucisese un colector de taxe sovietic. El este cel care va ajunge la comanda grupării în primele luni de la înființare.

Alți membri notabili care li se alătură în această perioada sunt Gheorghe Bogatu și Vasile Pădure, ultimul evadand spectaculos din detenția miliției.

Agenții NKVD reușesc între timp să ia din nou urma partizanilor, numai că, de această dată, nu se mai pripesc. Abia în octombrie 1949 are loc o acțiune de anvergură, în urma căreia conducătorul mișcării, Gavril Bodiu, este ucis. În capcanele întinse de poliția secretă, cad aproape toți partizanii. Unii sunt uciși, preferând să lupte până la ultima suflare, dar majoritatea sunt prinși vii și întră pe mâinile justiției sovietice.

Mișcarea de rezistență renaște din propria-i cenușă

Trec câteva luni până când Ion Ganea și Ion Borș, care au scăpat ca printr-o minune de arestări, reușesc să adune laolaltă frânturile mișcării de rezistență. Oameni din zeci de sate îngroașă rândurile grupării sau sprijină efortul partizanilor rămași, ascunzându-i la nevoie sau oferindu-le provizii. Armata Neagră încă mai avea un cuvânt de spus. Deportările incuviințate de Uniunea Sovietică, impozitele agricole împovărătoare, obligativitatea întrării în colhozuri, dar și încercările de ștergere a identității românilor de dincolo de Prut au dat naștere unui spirit disident care s-a răspândit ca focul sălbatic. De aceea Armata Neagră a putut să se refacă, în pofida arestărilor masive din august 1949, ba chiar să tot crească, mai mult ca în anul precedent. Partizanii îi sfătuiau pe oamenii de rând să se opună în mod deschis și să nu respecte autoritatea sau legea sovietică, ocrotindu-i de abuzurile milițienilor, de funcționarii de partid sau de activiștii care încercau să ducă la bun sfârșit măsurile statului sovietic.

Acțiunile armate ale luptătorilor anticomuniști

Chiar în timpul celebrarilor închinate Zilei Internaționale a Muncii din satul Curtoaia, în 1950, partizanii își fac pe neașteptate apariția, cerând socoteală directorului școlii locale pentru decizia de a interzice însemnele ortodoxe în sălile de clasa, dar și pentru ajutorul acordat șefului organizației de tineret a partidului comunist pentru sovietizarea tinerilor. Apoi, pe 19 mai, Teodor Coșcodan, Gheorghe Buruiană, Ion Ganea și Sergiu Antoci intră în satul Volcineț și agresează doi funcționari de partid. După două zile, milițienii din satul Cornova sunt prinși, iar armele lor luate de partizani.

La aproape o săptămâna distanță, în frunte cu Teodor Coșcodan și Ion Ganea, partizanii intră în satul Dereneu, unde îi iau la bani mărunți pe directorul școlii și pe președintele colhozului. După care devastează magazinul cooperației și „rechiziționează” o parte a mărfurilor.

În decurs de câteva luni, mai au loc câteva zeci de asemenea atacuri asupra instituțiilor sovietice, punând pe jar organele de ordine comuniste. Paguba făcută de Armata Neagră s-ar ridica astăzi la aproape un miliard de lei vechi. În același timp, atacurile împotriva sovieticilor și fidelilor lor continuă. Pe 6 iunie mașină care aparținea comitetului raional de partid Cornești este ciuruită de gloanțele trase de Ion Borș, Vasile Pleșcă, Ion Coșcodan și Hariton Celpan.

În aceeași zi, ei pradă colhozul din Hărcești și-l bat măr pe președintele acestuia. Pe 18 iunie, Teodor Coșcodan sparge întrunirea activiștilor de partid din Leordoaia, care făceau ultimele pregătiri înaintea înființării colhozului în acel sat, și-i amenință că-i va omorî dacă vor continuă. Nu erau vorbe aruncate în vânt. Pe 6 iulie este ucis președintele sovietului din Flămânzeni, în urmă unei acțiuni a lui Ion Borș, Teodor Coșcodan, Vasile Pleșcă, Hariton Celpan și Vladimir Teodorovici.

Arestări în masă și desființarea Armatei Negre

Intervenția poliției secrete nu se lasă însă mult timp așteptată. În lunile iunie-iulie-august, aceasta organizează o acțiune de anvergură care viza neutralizarea grupării și capturarea membrilor săi. Este de consemnat faptul că, și acum, oamenii se alăturau Armatei Negre, numărul luptătorilor trecând de cincizeci, tocmai când operațiunile NKVD erau în plină desfășurare. Sute de săteni au fost și ei trași la răspundere pentru ajutorul pe care l-au dat. Luptele au fărâmitat însă Armata Neagră, numeroși partizani fiind uciși în timpul schimburilor de focuri.

Până în august toți conducătorii mișcării au fost prinși și judecați în tribunalele sovietice. Teodor Coșcodan, Ion Borș, alături de Ion Coșcodan sunt condamnați la moarte. Alte figuri marcante, cum ar fi Vasile Ganea, Mihai Jardan, Simion Alexa, Gheorghe Buruiană și Grigore Iovu stau fiecare în temnițele sovietice câte un sfert de secol.

În luna ianuarie a anului 1951 au loc alte condamnări, dar de data această ale familiilor conducătorilor Armatei Negre. Primesc pedepse la fel de grele, fiind închiși în lagărele de muncă soțiile, părinții și frații lor. În februarie 1951 are loc un ultim proces, aproape două duzini de simpatizanți fiind și ei judecați și închiși, astfel încheindu-se încă un episod din istoria mișcărilor de rezistență românești.

Povestea lui Simion Mărgărint din Boghenii Vechi și jertfa Elizavetei

Valea Culei este o regiune din raionul Ungheni, care nu a beneficiat de „progresul” civilizației sovietice. Imediat ce calci în aceste sate, indiferent cu ce treaba te afli la ei în ospeție, fiecare om trecut de prima tinerețe îți povestește cu entuziasm de grupările militare care au luptat împotriva regimului sovietic. Astfel am aflat despre cazul lui Simion Mărgărint, membru al Armatei Negre, omul care s-a ascuns 25 de ani într-un bordei, în partea de sus a satului Sinești, pentru a scapă de prigoană KGB-ului.

În momentul arestării camarazilor săi, se află la iubita să din Sinești, Elizaveta Vartosu. În plus, în timpul interogatoriului, camarazii săi au mărturisit kaghebistilor că l-au omorât, arătându-le drept proba un mormânt al unui președinte de colhoz din pădurea din apropierea Sinestilor. Datorită încrederii pe care o avea în Elizaveta Vartosu, Simion Margarint s-a ascuns în casă acesteia, alături de care și-a construit un bordei cu intrare secretă din interior.

Ziua stătea în bordei, iar noaptea în casă. Nu erau căsătoriți, iar Elizaveta nu avea niciun obligație față de Margarint. Cu toate acestea, femeia, în decursul a 25 de ani, i-a asigurat bărbatului refugiu, protecție și hrană.

De la o vreme însă, comportamentul femeii a început să trezească suspiciuni. De exemplu, când mergea la magazin, cumpără prea multe pâini, rachiu și țigări. Sau aducea în fiecare seară acasă câte o căruță plină de tutun și, până dimineață, reușea să o înșire. La acestea, prostimea a găsit pentru Elizaveta fericită explicație că „are draci”. Această etichetare a ferit-o multă vreme de denunturile consătenilor, care i-ar fi „asigurat” detenția în lagărele sovietice, pentru „ajutorarea unui dușman al regimului sovietic”.

Așa au trecut circa 22 de ani. În 1972, s-a întors din detenție camaradul lui Margarint, Vladimir Teodorovici. Acesta s-a revăzut cu frații lui Margarint la o nuntă. După mai multe pahare de vin, frații Margarint l-au luat separat pentru a-i cere socoteală pentru omorul lui Simion… La aceste vorbe, Teodorovici i-a îndemnat pe frații înfierbântați să-și țînă gurile închise. Până la urmă, Teodorovici a cedat și i-a dus, aghesmuiti, la fratele lor. Simion a deschis doar după ce Vladimir a rostit o parolă, după 22 de ani.

Ultima trădare

După îmbrățișările fraților, Mărgărint l-a dojenit pe Teodorovici pentru faptul că i-a adus frații la adăpostul sau. „Îi era frică să nu-l trădeze sau, la vreo beție, să-i divulge taină”, mărturisește Petru Bulat, nepotul lui Margarint. Secretul lui Simion și al Elizavetei a durat încă trei ani, până în 1975. În acest an, unul dintre vecinii Elizavetei Vartosu, Dumitru Miron, al cărui fiu era președinte de soviet sătesc, într-o seară, l-a zărit pe Simion Margarint în casă vecinei. Evident, l-a anunțat imediat pe fiu-sau.

Președintele, la rândul sau, a anunțat miliția. „A urmat arestarea. Au fost mobilizați o duzină de milițieni, câini. Unul dintre milițieni a avut curajul să între în ascunziș și a nimerit în brațele moșului. Colegii săi îl trăgeau de picioare afară, iar moș Simion îl trăgea de gât la el. Avea circa 60 de ani. A cedat doar după ce a fost amenințat cu o grenadă. A fost reținut și încarcerat într-un izolator la Ungheni, unde a stat închis vreo 15 zile, după care a fost eliberat”, povestește Petru Bulat.

În libertate

După eliberare, Mărgărint a lucrat în colhoz, de data asta liber, în văzul tuturor. Nu beneficia de nicio pensie. Activiștii erau înspăimântați de fiecare dată când îl vedeau prin sat. „Cu oamenii de treaba nu a avut nicio problema. Rostea rugăciuni înainte și după ce lua masă. În timpul liber, citea cărți bisericești. A fost o fire blajină și foarte credincioasă”, spune Bulat. A murit în 1988, la 80 de ani. A fost înmormântat în cimitirul din curtea bisericii din Sinești.

Surse: Jurnal de Chișinău, Cultural.bzi.ro

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

 


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii