Cunoaste lumea

Noutăți

24 Ianuarie 1859 – actul de naștere al statului român modern

  •  
  •  
  •  

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, evoluţia societăţii româneşti a stat sub semnul ideii de emancipare naţională, elitele din Principate intensificându-şi eforturile în vederea redobândirii, într-o primă fază, a autonomiei politice de care se bucuraseră Ţara Românească şi Moldova înainte de instaurarea domniilor fanariote.

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), cu toate că s-a soldat cu un eşec, a avut drept consecinţă restabilirea domniilor pământene, un prim pas în direcţia îndeplinirii dezideratelor exprimate încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în memoriile şi proiectele de reformă ale boierilor moldo-valahi adresate Marilor Puteri cu scopul sensibilizării acestora faţă de problemele Principatelor române.

Câţiva ani mai târziu, Tratatul de la Adrianopol (1829), prin anularea monopolului otoman asupra comerţului de la gurile Dunării, reintroducea Ţările Române în circuitul economic al Europei. Acest lucru a avut efecte semnificative pentru progresul economic şi social al celor două state, creând, totodată, premisele dezvoltării unei burghezii naţionale.

În perioada următoare, o generaţie entuziastă de tineri avea să facă cunoscută pe plan internaţional problema românească, propunând o serie de reforme menite să ofere un cadru modern dezvoltării ţărilor lor. Deşi Regulamentele Organice (1831/1832), prin prevederile lor, au venit în întâmpinarea unora dintre dorinţele exprimate de către aceştia, ei au continuat să lupte pentru îndeplinirea integrală a ţelurilor lor, urmărind cu atenţie ocaziile favorabile realizării acestora.

În 1848, revoluţionarii munteni şi moldoveni, reprezentaţi, în mare măsură, de tineri intelectuali animaţi de ideile liberale din Apus, au încercat să obţină introducerea principiilor democratice în organizarea societăţii moldo-valahe. Atât în Moldova cât şi în Ţara Românească revoluţia a fost reprimată, dar ideile vehiculate de către revoluţionari au produs o efervescenţă politică şi socială nemaiîntâlnită până atunci în societatea românească.

Treptat, iniţiatorii mişcării revoluţionare din 1848 s-au pus de acord că singura soluţie pentru dezvoltarea politico-economică a românilor o reprezenta unirea Principatelor. Deşi contextul internaţional în care avea să se dea lupta pentru unire avea să fie unul extrem de dificil acest fapt nu a fost de natură să descurajeze curentul unionist tot mai puternic din Principate.

Aflate timp de mai mulţi ani sub ocupaţie străină – mai întâi rusească (1853-1854) şi apoi austriacă (1854-1857), Principatele au cunoscut o intensificare a mişcării care lupta pentru unificarea celor două ţări româneşti. După încheierea războiului Crimeii, Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856) stabilea libertatea navigaţiei pe Dunăre, sub supravegherea unei Comisii Europene, şi retroceda Moldovei partea de sud a Basarabiei cu cele trei judeţe ale sale, respectiv Cahul, Ismail şi Bolgrad.

Acelaşi Tratat de la Paris din 1856 punea Moldova şi Muntenia sub garanţia colectivă a celor şapte mari puteri europene (Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia) şi obliga Sublima Poartă să respecte dreptul Principatelor la „o administraţie independentă şi naţională” (art. 23). De asemenea, în capitalele celor două ţări urmau să fie convocate nişte adunări ad-hoc menite să stabilească doleanţele locuitorilor cu privire la organizarea politică a Principatelor. Este semnificativ că, pentru prima oară în istoria celor două ţări româneşti, erau chemaţi, pentru a fi consultaţi, reprezentanţi ai tuturor claselor sociale (art. 24).

Hotărârile Divanurilor ad-hoc, convocate în octombrie 1857, exprimau cu tărie dorinţa locuitorilor Principatelor de a se uni într-un singur stat, condus de un prinţ străin ereditar. Lupta care s-a dat în jurul ideii unirii nu a fost însă uşoară cu atât mai mult cu cât, după cum remarca cu multă justeţe Radu Rosetti, aceasta era percepută de către o parte a boierimii moldovene ca fiind în detrimentul intereselor sale: „Muntenia fiind mai mare şi mai populată decât Moldova, partea ei în funcţiuni şi în influenţă politică nu putea decât să copleşească şi, cu încetul, să reducă la nimic pe cea a Moldovei[1]”. Cu toate acestea, „înflăcărata şi curata […] iubire de neam”, precum şi „abnegaţia Moldovenilor” – sublinia cunoscutul istoric şi genealogist Radu Rosetti, autor al unor lucrări importante de istorie românească – au fost mai puternice decât propaganda intensă desfăşurată de Turcia şi Austria pentru a combate curentul unionist care cuprinsese întreaga Moldovă[2].

Fără a ţine de cont de hotărârea Divanurilor ad-hoc, care reclamau unirea celor două ţări române, Conferinţa întrunită la Paris (1858), de către Marile Puteri garante, cu scopul de a decide soarta moldo-valahilor, a agreat parțial principiul unirii sub forma „Principatelor Unite ale Moldovei şi Munteniei”. Convenţia de la Paris, semnată la 7/19 august 1858, stabilea că acestea urmau să aibă guverne distincte şi o adunare legislativă proprie, urmând ca doar o Curte de Casaţie şi o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani, să constituie instituţii comune ale Principatelor[3]. Istoricul Marcel Emmerit, analizând hotărârile Conferinței de la Paris din 1858, aprecia că, astfel, unirea era redusă la o simplă formulă, sub denumirea derizorie de „Principatele Unite[4]”.

Nu este mai puțin important de subliniat faptul că, legea electorală pe baza căreia urmau să aibă loc alegeri pentru adunările elective care trebuiau să desemneze viitori domni în Principate, restrângea în mod semnificativ numărul de alegători prin caracterul său cenzitar[5].

În urma alegerilor din Moldova, Adunarea Electivă avea să fie compusă în majoritate din membrii partidei naționale (33 de deputați din totalul de 55), care după mai multe deliberări s-a pus de acord pentru a-l propune ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La 5/17 ianuarie 1859, minoritatea conservatoare, care îi susținuse până atunci pe Grigore Sturdza și pe Mihail Sturdza drept candidați la domnie, s-au raliat în jurul propunerii prezentate de către partida națională. În acest context, Alexandru Ioan Cuza, care câștigase simpatia întregii țări după ce demisionase din postul de ispravnic de Covurlui, după ce protestasem vehement față de modul în care se desfășuraseră alegerile pentru Divanurile ad-hoc, avea să fie ales domn al Moldovei.

Spre deosebire de Moldova, Adunarea Electivă a Țării Românești era în majoritate formată din conservatori. Ședința deputaților Adunării Elective, care trebuia să desemneze domnul Munteniei, s-a desfășurat în ziua de 24 ianuarie/5 februarie 1859, într-o atmosferă tensionată, o mulțime impresionantă, formată în majoritate de bucureșteni, așteptând cu nerăbdare rezultatul pe dealul Mitropoliei. Discursul emoționant al lui Vasile Boerescu susținut într-o ședință secretă, prin care îi îndemna pe deputați să se unească în jurul principiului Unirii, propunând, totodată, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, proclamat deja domn al Moldovei, avea să se dovedească determinant pentru victoria partidei naționale. Reuniți în sala de ședințe, deputații aveau să îl aleagă în unanimitate pe Cuza care devenea astfel domn al Principatelor Unite.

Theodor-Aman-Hora-Unirii-la-Craiova-Wikipedia_cristi-raraitu.blogspot.ro

Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, românii aveau să dea dovadă de o inteligență politică ieșită din comun, reușind să eludeze hotărârile Marilor Puteri, punându-le în fața unui fapt împlinit. Mica Unire de la 1859 avea să constituie un pas esențial în punerea bazelor statului român modern, care avea să culmineze, câteva decenii mai târziu, cu unificarea tuturor provinciilor românești la patria mamă.

[1] Radu Rosetti, Amintiri din copilărie, Bucureşti, Imprimeria Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, 1925, p. 83.

[2] Ibidem.

[3] Victor Slăvescu, Domnitorul Cuza şi Victor Place, Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, 1942, p. 17.

[4] Marcel Emmerit, Victor Place et la politique française en Roumanie à l’epoque de l’Union, București, Institut de Arte Grafice ”E. Mârvanˮ, 1931, p. 67.

[5] Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, București, Editura Curtea Veche, 2000, p. 46; Radu Rosetti, op.cit., p. 116.


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

3 Comments on 24 Ianuarie 1859 – actul de naștere al statului român modern

  1. Ani de zile , data de 24 ianuarie a fost legata de Iasi , unde pe 24 ianuarie aveau loc festivitatile dedicate Unirii Principatelor . Dar vai 24 ianuarie este legat de Bucuresti , unde A.I.Cuza a fost ales si domnitor al Principatului Tarii Romanesti . La Iasi alegerea s-a facut pe 5 ianuarie !! . In ultimul timp , media nu spune nimic despre hotel Concordia din Bucuresti !!!

  2. Pana acum nimeni din MEDIA , nu s-a miscat sa realizeze un reportaj la hotel Concordia din Bucuresti , locul legat de Unirea Principatelor . In continuare cei care ne guverneaza , serbeaza evenimentul la Iasi si Focsani , ceia ce este o minciuna . Dar in ceia ce priveste minciuna , ne-am obisnuit cu ea , macar Media are datoria sa spuna adevarul , mai ales media ce se considera mai nationala si nationalista !! Vezi pe google : hotel Concordia Bucuresti . M-as bucura sa aflu daca cineva … a pus macar o floare aici de 24 ianuarie … !!

  3. In sfarsit , azi 24 ianuarie 2020 , am vazut la televizor ( Romania TV )cum istoricul Dr. Mircea Dogaru , a spus public ADEVARUL . „Ziua de 24 ianuarie este legata de Bucuresti si nu de Iasi . In Bucuresti la 24 ianuarie a fost ales Domnul Tarii Romanesti , in aceiasi persoana = Al.I. Cuza , care fusese deja ales pe 5 ianuarie domn al Moldovei . Felicitari Domnule ISTORIC Mircea Dogaru ca nu ne mintiti ci spuneti ADEVARUL . Si totusi stapanirea a serbat 24 ianuarie 2020 la Iasi !!! Ne mai mint mult ?

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii