Zorii limbajului. Recenzie

În lucrarea captivantă „Zorii limbajului”, fizicianul și lingvistul suedez Sverker Johansson ne prezintă o perspectivă evoluționistă asupra originii limbajului și comunicării umane.

Cercetarea integrează și revizuie date relevante din domenii variate (lingvistică, neurologie, anatomie, genetică, primatologie, paleoantropologie, etologie sau biologie evoluționistă), utilizate de autor pentru a formula ipoteze privitoare la originea limbajului.

Scenariile ne oferă posibile răspunsuri la întrebări precum:

Când și unde au început oamenii preistorici să vorbească? De ce limbajul s-a dezvoltat la om și nu la cimpanzei sau vreun alt animal?

Este facultatea limbajului înnăscută, dacă da, care sunt elementele înnăscute? În ce măsură evoluția limbajului depinde de gene sau de mediu?

Cum și de ce au evoluat mecanismele neuronale speciale din spatele limbajului la specia noastră?

Limbajul primordial a fost un pur limbaj al gândirii, folosit doar în forul interior, sau un limbaj al semnelor?

Cine a fost „primul vorbitor” și care a fost primul lui mesaj? Cum anume limbajul a dobândit capacitatea unică de a fi purtătorul unor mesaje complexe?

În prima parte a lucrării (Despre limbaj) autorul stabilește cadrul teoretic, definind noțiunile și paradigmele cu care va opera în continuare.

Pătrundem astfel în aparatul conceptual propriu lingviștilor- de la concepte, tipologii, trăsături ale limbajului, universalii și până la teorii gramaticale (gramatica generativă, gramatica conexionistă și gramatica funcțională).

Încă de la început, Johansson insistă asupra faptului că nu numai performanța lingvistică, ci și structura sistematică subiacentă și procesele cognitive care formează baza pentru limbaj au nevoie de o explicație evolutivă, fie ea purul hazard.

În perspectiva sa, o teorie privind evoluția limbajului trebuie să treacă „testul cimpanzeilor”, adică să poată explica de ce s-a dezvoltat limbajul la om, și de ce nu s-a dezvoltat la vreun alt animal.

În acest sens, analizează tipurile de limbaje prezente la alte ființe în mediul natural cât și cele învățate în condiții experimentale, dedicând o secțiune suplimentară capacității roboților de a dezvolta limbaje.

Dat fiind faptul că una dintre premisele dezvoltării limbajului este capacitatea de a percepe conștiința altora, în timp ce unele animale trec mai multe teste de „teoria minții” și de conștientizare de sine, roboții mai au de parcurs câțiva pași până la stăpânirea comunicării-mozaic.

În a doua parte a lucrării (Despre origini) autorul alocă un spațiu generos dezvoltării istorice a primatelor și a omului.

Examinând sistemele de comunicare proprii mai multor specii de maimuțe conchide că „limbajul s-a dezvoltat la o ființă care dispunea deja de capacitățile lingvistice și de facultățile comunicative de care dispun cimpanzeii sau babuinii”.

În ceea ce privește genul Homo, Johansson este de părere că dezvoltarea capacității cerebrale a omului a avut loc în două etape destul de distincte, una acum circa două milioane de ani, cealaltă acum o jumătate de milion de ani când dezvoltarea tehnică a început să capete o viteză fără precedent.

Referitor la evoluția limbajului în contextul evoluției biologice, autorul merge pe urmele lui Darwin, postulând selecția naturală ca forță motrice: „Atunci când strămoșii noștri au dispus de un fel anume de limbă primordială, acest lucru a condus rapid la dezvoltarea din ce în ce mai rapidă a capacității următoarelor generații de a învăța limbi”, deoarece respectiva adaptare presupunea un avantaj evolutiv.

Mai mult, detaliază felul în care ereditatea și mediul colaborează în dezvoltarea limbajului, observând că „ereditatea pregătește un mecanism pentru a reacționa la mediu potrivit unui scop, iar rezultatul final este produsul interacțiunii dintre acel mecanism și mediul real.”

Pentru a putea stabili cât anume din facultatea limbajului este înnăscută și cât este determinată de mediu, Johansson face apel din nou la teoriile gramaticale, concluzionând că, deși există instincte ale limbajului (ex. gânguritul, identificarea expresiilor faciale, auz selectiv) acestea înlesnesc de fapt interacțiunea socială, bogăția de stimuli facilitând învățarea limbii.

„Apoi o presiune evolutivă sistematică poate conduce la schimbări mari și rapide. Pe măsură ce limbajul devine mai complex, există de asemenea o evoluție biologică continuă a capacității noastre de a învăța, instinctele lingvistice sunt rafinate și perfecționate treptat”.

Un creier pregătit pentru limbaj, în care să existe o bază conceptuală pentru primele cuvinte, presupune o anumită dimensiune, formă, interconectivitate, plasticitate și modularitate la scară mică.

Profesorul Sverker Johansson deschide un drum important de cercetare atunci când observă că asimetria mâinilor și a limbajului sunt legate între ele.

Faptul că mâna dominantă este dirijată sistematic de aceeași emisferă cerebrală ca și limbajul, sugerează o legătura cu dezvoltarea tehnologică a umanității și cu transferul stabil de informații între generații.

O altă teză valoroasă a lucrării este aceea care stipulează că existența limbajului presupune o mentalitate de cooperare, încredere în semeni și reciprocitate.

„Odată ce s-au pus bazele necesare pentru trecerea pragului primei colaborări, poate cu ajutorul bunicilor și moașelor, evoluția cooperării și evoluția limbajului se vor sprijini reciproc într-o spirală pozitivă, întrucât limbajul înlesnește controlul social și, la rândul său, controlul social favorizează dezvoltarea acelei încrederi largi care reprezintă o condiție pentru dezvoltarea ulterioară a limbajului.”

În ultima parte a lucrării (Despre originile limbajului) Sverker Johansson reconstituie portretul primului vorbitor și evidențiază caracteristicile limbajului primordial.

În primul rând, identifică urmele evolutive ale modificărilor aparatului fonator, începute la homo erectus și desăvârșite la strămoșul comun pe care îl avem cu neandertalienii, care permit producerea de secvențe rapide de sunete precis modulate.

Cât despre un limbaj incipient, autorul consideră că acesta a apărut devreme în evoluția noastră și s-a vorbit probabil undeva în savanele Africii de Est, de către primul grup de Homo erectus, acum 1,8 milioane de ani.

„Combinația de încredere și întrajutorare, structura adecvată a familiei și a grupurilor, facultatea gândirii pregătită pentru limbaj și o nișă ecologică în care colaborarea a fost profitabilă, toate acestea au fost unice pentru homo erectus și explică de ce nici un alt animal nu posedă limbaj”.

Limba primordială era „un amestec de gesturi și sunete nearticulate și s-a dezvoltat cu încetul pentru a produce un limbaj alcătuit dintr-o combinație de vorbire și semne” cu rol estetic, instrumental și social. În acest tip de limbaj fiecare cuvânt reprezenta un concept și purta un sens.

Treptat, unele cuvintele noționale au fost convertite în funcții gramaticale iar unor enunțuri nestructurate, formate din mai multe cuvinte, le-a fost armonizată o gramatică simplă, fără prea multe reguli sau structuri formalizate, „ascultătorul fiind nevoit să descifreze singur relația cauzală dintre propoziții într-un proces de comunicare-mozaic”.

Johansson consideră că strămoașele gramaticii au fost capacitatea omului de a povesti și de a juca o pantomimă, combinate cu instinctul de a descoperi (sau inventa) structuri ierarhice văzute-auzite în mediul înconjurător.

În încheierea volumului, autorul prezintă vestigii ale culturii simbolice și ale artei la diferite tipuri de oameni, apărute începând cu câteva sute de mii de ani în urmă.

Ele definesc un prag cronologic, acela al trecerii de la un limbaj primordial spre unul mai avansat, apt de a transmite mesaje complexe.

Cât despre viitorul limbilor lumii, Sverker Johansson nu se pronunță definitiv. Identifică două posibile scenarii, unul care ne conduce spre o comunicare din ce în ce mai globalizată, cu doar câteva limbi la dispoziție, și un altul, cel al conservării diversității lingvistice prin intermediul inovației tehnologice.

Text: Alexandra Rusu

Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor

Bibliografie: Sverker Johansson, Zorii limbajului, București, Humanitas, 2022

În imagine: Amprente de mâini din peștera Pettakere de pe insula indoneziană Sulawesi, una dintre cele mai vechi picturi rupestre cunoscute din lume, cu o vechime de aproape 40.000 de ani

Sursa: https://en.wikipedia.org/…/Caves_in_the_Maros-Pangkep…

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină