Zestrea boieroaicelor

În volumul „În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea”, Constanța Vintilă-Ghițulescu reconstituie aventura cuplului din veacul fanariot, fructificând mărturiile oferite de condicile ecleziastice din Țara Românească.

„Pricinile” consemnate în această arhivă judiciară sunt variate, de la cazuri de rupere a logodnei, seducție, răpire și până la adulter, viol, neînțelegeri între soți sau divorț.

Jalbele înaintate tribunalului ecleziastic de pe lângă Mitropolie, mai apoi către cel laic, precum și alte documente întocmite pentru soluționarea litigiilor, conțin amănunte care ne transportă în universul trăirilor oamenilor din acea vreme.

Pe traseul anevoios al „reglării nefericirii conjugale” din veacul fanariot, întâlnim adesea o miză importantă: zestrea.

Zestrea este acea parte din averea paternă care îi revenea fiicei odată cu căsătoria și fără de care constituirea cuplului nu ar fi fost posibilă, compusă din trusou (veșminte, bijuterii, lenjerie) și dota propriu-zisă (case, moșii, prăvășii, bani, ș.a.).

În rândul boierilor, căsătoriile se făceau în jurul vârstei de 14-15 ani pentru fete și 19-20 ani pentru băieți dar logodna se înfăptuia cu mult timp înainte, atunci când familiile „se învoiau”.

Actantul principal, tatăl fetei, este cel care încă din momentul nașterii fiicei, începe să-i alcătuiască zestrea, a cărei valoare reflecta starea și averea familiei.

Tot el își manifesta autoritatea în chestiunea „alesului”, căci decizia sa putea influența „rețelele puterii” create între familiile boierești. Astfel, apartenența la același mediu social, reputația și averea primau drept criterii de selecție.

Junele trebuia „să fie de neam bun”, „obraz de cinste” iar fata „dă neam după cinstea neamului meu”. Deși la masa tratativelor, în fața foii de zestre, se aflau tatăl fetei și „ginir”, negocierea era purtată de fapt cu întreaga familie a viitorului ginere, care îl sfătuia cum să-și maximizeze capitalul.

Vocea fetei se face auzită doar în cazuri extreme, atunci când recurge la soluții limită pentru a-și arăta dezaprobarea față de „jumătatea sa.”

Marii boieri căutau binecuvântarea domnitorului care se putea opune unei alianțe la fel de ușor cum putea înlesni altele. Unii domnitori (ex. Nicolae Mavrocordat) se implicau cu foarte mult zel în viețile boierilor, obligându-i pe unii să-și unească destinul cu membri din anturajul său.

Actul dotal devine din ce în ce mai elaborat către finalul secolului al XVIII-lea, fiind atent verificat de logofătul de la Departamentul de Șapte (un fel de notariat), unde primea pecetea domnească.

Trebuia să fie întocmit conform pravilei, să poarte semnătura părților implicate, de la părinți, rude, vecini de moșie, preot dar mai ales semnătura viitorului ginere.

Uneori, boierii întocmeau documentul fără martori și îl ajustau la vremea logodnei, în funcție de pretențiile ginerelui. Pentru a conferi o mai mare rigurozitate practicii, mitropolitul Antim Ivireanu a fost cel care a realizat un șablon de redactare a foilor de zestre.

Se observă grija cu care erau înșiruite toate cele mișcătoare „acelea câte au suflet sau și neavând suflet, se mișcă și se strămută, cum dobitocul, hainele și celelalte” și „nemișcătoare precum pământul, copacii, zidirile și celelalte”.

Pentru ca „altceva să nu se pretindă decât ce se află înscris” sau pentru a facilita recuperarea bunurilor în caz de divorț, văduvie, litigiu, fiecare bun era descris cât mai detaliat și i se atribuia o valoare.

Se putea întâmpla ca ginerele să facă o „constatare”, adnotând pe foaie starea bunurilor, așa cum apareau celui care le primește.

În zestre erau cuprinse și darurile pe care fata le făcea viitorului soț în perioada dintre logodnă și nuntă. Darurile logodnicului trebuiau să reprezinte o treime din zestre.

De obicei, zestrea unei fiice de boier cuprindea articolele lăzii de zestre, „rânduiala așternutului”, „rânduiala mesei”, moșii, animale și robi (aprox. 40% trusou, 60% dotă). Diferențe notabile se observă mai ales în cazul proprietăților și a „sufletelor”, pe această treaptă socială trusoul variind mai mult calitativ decât cantitativ.

Pentru lada de zestre, prăvăliile specializate din București puneau la dispoziție țesături și articole de vestimentație aduse din Occident și din Imperiul Otoman: bijuterii (șiruri de mărgăritare, perechi de cercei, inele, brățări, colane, paftale, broșe), veșminte (de ceremonie, pentru vizite, pentru ieșiri la biserică sau la plimbare) și blănuri (de hermină, jder, nurcă, vulpe).

Nelipsită din lista de bunuri, careta (butca, rădvan) cu patru sau șase telegari, o va însoți pe boieroaică în desele ieșiri la Șosea.

Din rânduiala așternutului făceau parte atât lenjeria de pat (cearșafuri, plăpumi, saltele, perne mici și mari) cât și alte textile utilizate pentru decorarea casei (scoarțe, covoare), precum și piese de mobilier.

Rânduiala mesei aduna o varietate deconcertată de obiecte destinate bucătăriei, ritualului de servire a mesei sau a întreținerii oaspeților: prosoape de față și de mâini, ștergare și șervete de bucătărie, fețe de masă, linguri și cuțite din argint, talere de cositor, tipsii de aramă, căldări de diferite dimensiuni, sfeșnice de aramă sau argint, cești de cafea, farfuriuța și lingura de argint pentru servitul dulceții, ligheanul, ibricul, ș.a.

Fiicele de boieri erau însoțite în casa soțului de un adevărat personal, de la „tiganca care a crescut-o”, și până la „fete în casă pentru a-i sluji”, a căror valoare este specificată în foaia de zestre.

Moșiile destinate zestrei, „scrise cu vecinii și semnele de hotar”, puteau fi suplimentate sau înlocuite cu mori, fânețe, livezi, pogoane de vii, case în oraș sau prăvălii.

Dacă soluția era acceptată de ginere, o practică acceptabilă presupunea includerea unor articole și bunuri în valoarea altora. În foaia de zestre mai figura numărul de animale (boi, vaci, cai, oi, capre, porci, stupi de albine), completat de caracteristicile care le determinau valoarea.

Conform obiceiului, ginerele primea foaia de zestre după logodnă iar cele promise intrau în casa sa la ceasul nunții. Însă, legea oferea socrului un răgaz de doi ani pentru operarea transferului, nerespectarea termenului atrăgând diverse sancțiuni.

În cazul în care tatăl miresei moare înainte de a-și duce la bun sfârșit îndatorirea morală și fără a o prevedea în testament, obligația de înzestrare a fetei revine văduvei sau fraților.

O fată de boier orfană rămânea la mila rudelor sau apela la Cutia milei, sperând că jalba ei va intra în atenția domnitorului și, în urma anchetei, va primi o sumă proporțională stării sale sociale.

O altă practică importantă în veacul fanariot era miluirea fetelor sărace cu sume de bani necesare înzestrării, o milostenie făcută de boieri în speranța dobândirii vieții eterne.

Text: Alexandra Rusu

Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor

Foto: Selecție de obiecte de podoabă aflate în expunere la Casa Filipescu-Cesianu

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină