Vandalizarea științifică prin „supra-cultură”

E adevărat că popoarele se îmbolnăvesc de «supra-cultură», de excese, după cum indivizii se îmbolnăvesc, d.p., de supraalimentație.

În civilizația de azi, mai pretutindeni se văd și se pot constata – sub aparența unei sănătăți înfloritoare, a «progresului evolutiv» și a «evoluției progresive» – simptome de convulsiuni, de pletoră «culturală», prevestitoare de apoplexii, de paralizii și descompunere.

Puțini le văd, puțini le constată. Mai puțini încă au curajul să înfrunte prejudecățile generale, să constate în public boala și să propună mijloace de vindecare. Căci pofta de popularitate e cea mai infernală tiranie.

Părerea sau scuza obișnuită este că ar fi vorba numai de ușoare indispoziții, de faze, de «etape» trecătoare, dar «indispensabile» progresului.

De fapt ele există. Și după felul vieței politice din secolul din urmă, după multele greșeli de regim, era natural să se ivească mai curând sau mai târziu.

Căci poate niciodată ideea suveranității, autoritatea statului, însuși statul, națiunea, patriotismul nu au avut de luptat cu «idei» și tendințe mai stupide ca în vremurile acestea.

În cele mai multe state, «cetățeni», din ce în ce mai numeroși, în loc de a-și căuta satisfacțiunile lor politice în patria lor, în mijlocul națiunii lor, se iau după gura unor oameni cu o pretinsă «știință» și confundă propria lor națiune, patria lor, cu miile de națiuni, popoare și triburi de pe tot globul pământesc, cu «umanitatea» întreagă.

În loc de a se mărgini a-și îndrepta propria lor constituție, în cadrele statelor lor, au pretenția să șteargă hotarele statelor și națiunilor și să dea constituție, «o nouă organizație socială» lumii întregi.

Și în acest timp, toată năzuința lor concentrică este deocamdată a pregăti terenul, a desființa cât mai repede și cât mai radical, toată ordinea politică și națională de azi: formele de guvernământ, siguranța averii, libertatea personală, stratificația claselor sociale, modurile de producție și distribuție a bunurilor, armată, religiune, morală, ba însăși naționalitatea, însăși ideea de patrie.

Și vor să desființeze toate aceste temelii ale statelor și națiunilor – spre a le reconstitui apoi, pe baza unui proiect de constituție a umanității ce nu există. Nicăieri.

Pentru că nimeni nu s-a încumetat să-l facă. Pentru că nimeni nu-l poate face. Deci deocamdată: distrugere generală și până în temelii.

Ș-apoi? Ș-apoi împărăția haosului primitiv, lumea anarhiei, «Viitorul Social» în lumea albă, în «Lumea Nouă», – «idei» cari, ori de câte ori au apărut până acum în formă de hârtie tipărită, au ajuns de mult maculatură.

Dar poftele trezite, trezite au rămas. Și această conștientă și necontenită înfierbântare, până la paroxism, a celor mai incalculabile porniri animale din om, în vederea unei «organizații» absurde, care nici în fantezia cea mai înaripată nu se poate sălășlui, nici formula într-un plan pe hârtie, se numește de asemenea «politică».

Politică să fie? Politică însemnează, în prima linie, a menține și a consolida statul fără a nemulțumi poporul. Atât se poate zice despre epoci obișnuite.

Desigur, statul trebuie să tinză a avea un popor mulțumit, chiar entuziast pentru mărirea lui. Dar problema aceasta e mult mai complicată, decât s-o pot atinge aici.

Căci orice ar susține scolastica juridică a revoluțiunii franceze, care a zăpăcit mințile lumii de azi, de fapt statul e suveranitatea, singura suveranitate, singura pavăză a dreptului.

Pentru că numa într-o formă de stat se poate trăi. Că o mulțime de drepturi se creează de la sine, din relațiunile dintre oameni, din obiceiuri etc. este perfect adevărat.

Dar relațiuni cari să nască obiceiuri, și obiceiuri din care să rezulte drepturi consvetudinare, «cutumiere» etc. nu pot să existe decât în ordinea de stat.

Numai el le face posibile, numai el le recunoaște când tacit, când în formă codificată. De la existența lui, atârnă însăși viața sau moartea unei națiuni.

Orice fel de pretențiuni sau revendicări ar avea un partid sau o națiune, ele nu se pot nici măcar discuta, darmite realiza, decât într-un stat – oricare ar fi el – și prin el. Dacă, d.p., două sau mai multe națiuni trăiesc în același stat și nu se înțeleg, lupta lor poate desființa acel stat.

Dar numai ca acele națiuni să trăiască apoi într-un alt stat sau alte state, independent de vechiul stat. În nici un caz ele, în afară de o formă de stat oarecare, nu ar mai putea trăi.

Pentru că, din moment ce încetează statul însuși, oricare ar fi el, și oricum ar fi organizat, din moment ce nu mai există autoritatea unui guvern, a justiției, a poliției, a armatei etc. trebuie să înceapă lupta ilegală pe toată linia, măcelul între om și om, anarhia cea mai cumplită, până la exterminare. Adevăr elementar, la mintea fiecărui om.

Și totuși, sunt astăzi zeci de milioane de oameni cari «fac politică» surpând temeliile tuturor statelor, ale statului însuși. Și între ei, mii și mii de oameni cu pretenții de «cultură», cu pretenții de «reformatori», de oratori și gazetari.

Și toți aceștia vorbesc și scriu, scriu mereu și scriu fanatic, «luminând» opiniunea publică! Și pe zi ce merge, numărul lor crește și de «lumina» lor cea vie tot mai multă lume își pierde vederea ei normală.

Cei mulți devin miopi, pentru că unii au devenit presbiopi înainte de vreme. Și cu toții privesc politica prin ochelarii vizionarilor și ai gazetelor.

Iată dar că orice fel de politică ai face, tu nu o poți face decât având totdeauna în vedere, în prima linie și mai presus de toate, menținerea și consolidarea statului și deci a națiunii tale. Aceasta e prima condițiune și sine qua non a oricărei politici.

Toate aspirațiunile tale omenești, liberale, democratice sau conservatoare, sunt legitime, câtă vreme sunt compatibile cu existența statului însuși.

Când însă tu nici nu admiți măcar ființa, nici necesitatea statului însuși, sau când umbli să-l înlocuiești cu o «formă socială» ce n-a existat niciodată și nu există nicăieri pe lume, – cu toată «erudiția» ieftină a celor ce vorbesc de comunismul din trecut și resturile lui în prezent – , cu o «formă socială», pe care nici tu însuți, și nimeni dintre cei de o seamă cu tine, nu o poate măcar plăsmui în planuri concrete – , atunci toate aceste agitații nu mai însemnează politică, ci adevărate crime contra statului tău, crime contra poporului tău, contra familiei tale și contra personalității tale de om.

Tu însuți ești liber să te plictisești de viață, să te sinucizi. N-ai însă dreptul să duci de nas milioane de oameni la căsăpie, întregi popoare la sigură pierzare, pentru că în naivitatea lor nu și-au putut da seama de urmările nenorocite ale demagogiei tale!

Asta nu mai e politică, ci vandalism modern, «științific» dacă voiți și cât poftiți, dar vandalism în toată puterea cuvântului.

Și este o adevărată rușine pentru orice om cult, care ține la reputația neștirbită a științei, la știința adevărată, că trebuie să asiste, zi de zi, la această profanare și reclamă de bâlci, pe care o seamă de specialiști, izolați în vreo ramură oarecare a științei, dar lipsiți cu desăvârșire de o cultură științifică coprinzătoare, filosofică, o fac democrației sociale.

Edmund Burke zice, cu drept cuvânt, că „este hotărât în veșnica rânduială a lucrurilor că oamenii fără cumpătare în idei nu pot fi liberi. Patimile lor le făuresc lanțuri”. Sau cum exclamă Langbehn: „eroii sunt totdeauna constructivi, epigonii sunt totdeauna destructivi”.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină