Utopismul descreierat al statului visat de maghiari

Ungurii nu fac decât să imite, în proporții mult mai mari și mai vexatorii, politica de germanizare a lui Iosif II, a Rusiei în Polonia și în Finlanda, a Prusiei în Posen. Urzitorul acestei politice a fost revoluționarul democrat Ludovic Kossuth.

După cum unii democrați sociali cereau și cer forme comuniste de stat sub cuvânt că ele existaseră odinioară, tot astfel și Ludovic Kossuth cerea independența Ungariei sub cuvânt că Ungaria fusese, înainte de 1525, neatârnătoare de Austria, sub cuvânt că Austria ar fi despoiat pe unguri de drepturile lor «istorice».

E adevărat, pe de o parte, că un fel de socialism economic a existat în lume, și pe de alta, că Ungaria a fost odată independentă. Dar de atunci au trecut multe sute de ani. Relațiile s-au schimbat cu desăvârșire prin forța unei lungi dezvoltări istorice, firești.

A cere astăzi ca toate acele stări de lucruri să fie restabilite, sub pretext de a înlătura pretinsa «usurpațiune» de proprietăți, politice sau economice, de drepturi și de averi ale unor posesori istorici, «usurpare» consacrată de natura dezvoltării de până acum, însemnează să rupi continuitatea istorică de până azi și să începi o politică de revendicări istorice restabilind situația de acum câteva sute de ani, răsturnând toate schimbările naturale întâmplate de atunci, în decurs de mai multe secole, dărâmând în mod radicalisim toată structura politică, economică și culturală a Europei de azi.

Până la un punct, Kossuth a izbutit. La 1867, un fruct încă crud al istoriei dezvoltării: imperiul habsburgic fu tăiat în două. O felie se dete ungurilor, cealaltă rămase nemților din Austria. Se restabili în mod artificial un dualism de state independente.

Politica aceasta doctrinară însă e azi în plin faliment. Și Ungaria și toată monarhia habsburgică sunt amenințate cu totală disoluție, iar națiunile de acolo cu o ocupație germană-rusească.

Kossuth preconizase ideile sale de rupere de către Austria în scopul de a centraliza puterea Ungariei în mânile ungurilor, ca astfel să poată transforma mozaicul polinațional, istoric și existent al Ungariei într-o națiune uniformă.

Spre acest sfârșit, el pornea de la concepția democratică. El nu admitea în Ungaria decât o singură suveranitate: a «națiunii». Firește, a celei maghiare. Întocmai ca națiunea antică elinească ce ținea în robie imensa ei populație de heloți, și dete lumii pilda clasică a «democrației»…

Defectul fatal al oricărei democrații e însuși principiul majorității suverane. Pentru că faptul în sine că o politică oarecare întrunește o majoritate de voturi nu însemnează deloc că acea politică corespunde cu adevărat intereselor reale ale țării, nu însemnează deloc că acea majoritate ar fi având o voință înțeleaptă; nu însemnează nici măcar că acea majoritate ar fi existând de fapt.

Mai adesea, majoritatea e o simplă scamatorie electorală, și chiar atunci când e reală, ea nu e în politică decât o iluzie. De aceea, oamenii politici, cu oarecare experiență în materie, n-au considerat-o și nu o consideră decât ca un malum necessarium când n-au încotro, dar și atunci numai ca un simplu element decorativ al politicei lor personale.

Așa a fost și în Ungaria. Și totuși străinătatea «cultă» era încântată de parlamentarismul unguresc, de energia și maturitatea politică a «națiunii», de democrația ei vitează, de legendara ei rezistență contra Coroanei de Habsburg, contra Austriei.

Alt principiu fundamental greșit al democrației este că statul n-ar fi altceva decât un instrument cu care o majoritate oarecare se poate juca de-a reformele, o simplă instituție filantropică pentru partizani.

De aceea, majoritatea de azi face reformele ce-i convin ei… Cea de mâne le răstoarnă, și face altele după ale ei interese.

Și astfel ungurii, fiind și ei „democrați”, au făcut mii de reforme favorabile – după cum credeau ei – națiunii maghiare, și păgubitoare numai pentru naționalități. Adevărul e că reformele n-au folosit, în fond, decât ambițiunilor strâmte și buzunarelor largi ale politicianilor unguri.

Ajunși pe mâna unei demagogii inculte și în mare parte maloneste, ungurii au identificat toate interesele permanente ale noului stat cu interesele națiunii ungurești, de fapt cu ale majorității parlamentare.

Abuzând în mod criminal de puterea statului, ei l-au făcut să intervină el direct, spre a satisface vanitatea copilărească a câtorva doctrinari lipsiți de cea mai elementară pricepere politică.

Și astfel deteră statului o misiune de partid: să desființeze toate naționalitățile istorice și să creeze în mod meșteșugit, din ruinele lor, o națiune «unitară», «uniformă», o națiune și o cultură de carnaval.

Căci și cel mai incult politician de la Kecskemét – dacă demagogia sălbatică i-ar mai fi lăsat un rest de bun-simț național maghiar – ar fi trebuit să înțeleagă utopismul decreierat și primejdia națională a unui asemenea ideal de stat.

Ar fi trebuit să prevază că mai întâi e absolut cu neputință a contopi individualitățile streine, polinaționale, a 11 milioane de nemaghiari, cu limba și mentalitatea a 6 milioane de maghiari.

Ar fi trebuit să înțeleagă că chiar dacă, printr-o minune, politica aceasta ar reuși, ea n-ar putea să dea decât un rezultat catastrofal pentru unguri: căci un asemenea amestec fabulos, de streini cu maghiarii, ar șterge cu desăvârșire orișice urmă din caracterul specific, național al poporului maghiar, caracter național de incontestabilă valoare culturală, ca orișice originalitate etnică.

Politica națională de la Budapesta, de a vârî 11 milioane de nemaghiari în personalitatea națională a 6 milioane de unguri neaoși, trebuie să întinză biata ungurime și s-o umfle până pleznește. Azi, ea pârăe deja.

Căci fiecare naționalitate are un coeficient propriu în puterea ei de asimilare a elementelor străine. Îndată ce infuziunea sângelui etnicește străin trece o limită anumită, chiar și națiunea cea mai mare și mai puternică se descompune.

Și acum ia să vedem rezultatele acestei politice ingenioase ce a înhămat armăsarii șovinismului la căruciorul statului unguresc.

Cu toată strădania ungurilor, cu toată nimicirea libertăților publice, cu toate nesfârșitele intervenții nedrepte și asupritoare ale statului, ei nu au obținut decât rezultate deplorabile.

Mai întâi și întâi: naționalitățile din Ungaria trăiesc și astăzi exact pentru aceleași întinderi ale țărei, unde se găseau la 1848. Da, în orașe maghiarismul «s-a întărit»… Budapesta, Timișoara, Cașovia, Neoplanta ș. a. s-au maghiarizat.

Ceea ce încântă pe toți politicii ignoranți ai maghiarilor care nu știu că pretutindene în state polinaționale orașele își schimbă fizionomia morală exterioară după curentele politice. Întocmai ca în Macedonia.

Dacă mâne se vor introduce libertăți publice în Ungaria, în zece, douăzeci de ani Budapesta are să fie iarăși pe jumătate nemțească, Timișoara nemțească-românească, Cașovia slovăcească, Neoplanta sârbească, Clujul românesc.

Pentru că nu droaia funcționarilor flotanți cu familiile lor, nu negustorii și meseriașii terorizați de curentul politic, nu tăblile de lemn și fier cu inscripțiile lor moarte pentru publicul din afară fac – în regim de libertate – caracterul național al orașelor, ci puterea propulsivă a maselor etnice de prin prejur.

Din dată ce pot intra și ele în orașe, fără a fi nevoie a se uniforma și egaliza după porunca statului în serviciul partidului de maghiarizare, funcționarii cari nu le știu limba pleacă – pentru că oamenii liberi protestează contra birocrației absolutiste chiar și în limbă – negustorii și meseriașii vorbesc atunci fără teamă cu clienții lor în limba acestora, nu în a birocrației; atunci firmele maghiare cad de la sine, ca orice lucru fără rost, întocmai ca firma «Statului Național Maghiar»…

Potemkiniada acestui stat nu poate tulbura judecata nici unui cunoscător al situațiunii.

Intervenția lui în favoarea democrației oligarhice și a oligarhiei corupte a maghiarilor, de fapt, a oprit dezvoltarea cu adevărat națională și a maghiarilor și a naționalităților, a corcit caracterele etnice, feciorelnice ale tuturor națiunilor de acolo, a prostit țara întreagă cu lozinci absurde cari azi în prima linie contra maghiarilor se îndreaptă.

Dar maghiarii au trezit și au ațâțat o ură de moarte în sufletele nemaghiarilor nu numai contra națiunii maghiare, ci și contra statului unguresc însuși, pe care ei l-au întrebuințat și-l întrebuințează drept paravan al politicei lor, drept un Saturn ce vrea să-și sfâșie și să-și mănânce copiii; ei au sărăcit țărănimea întreagă, prin cheltuelele nebune ale unei democrații vecinic înfometate de buget, și au produs și au întins o corupție purulentă în toate clasele.

AUREL C. POPOVICI

Text preluat din bilunarul Certitudinea

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină