Tu cunoști istoria revoluționarilor care au luptat cu TUNURI DIN LEMN DE CIREȘ împotriva armatei otomane?

În 1903, în Macedonia a avut loc o răscoală populară contra stăpânirii otomane, pusă la punct de o organizație revoluționară a macedonenilor. Este de prisos să mai amintim că aceasta era o organizație secretă, cu reguli de fier în ceea ce privește conspirativitatea. E ușor de priceput ce-ar fi pățit un oarecare trădător!

Revolta a acaparat cea mai mare parte a zonei centrale și de sud-est a vilaietului Manastir. Un vilaiet era o diviziune administrativ-teritorială în Imperiul Otoman. Revoluționarii au primit sprijin din partea țărănimii și mai ales din partea populației aromâne, în luptă remarcându-se vlahul Pitu Guli. Despre el și revoluția respectivă s-ar cuveni o relatare separată.

Acum spunem doar câteva lucruri. În orașul Kruševo (Crușova) a fost statornicit un guvern provizoriu. Acolo, insurgenții au proclamat republica Kruševo, sub președinția unui profesor de școală, pe nume Nikola Karev. Din consiliul republican făceau parte 60 de membri, 20 erau aromâni. Republica n-a rezistat prea mult, după acest moment. Doar vreo zece zile. În lupta disperată contra otomanilor, insurgenții de la Crușova s-au folosit de o armă foarte neobișnuită: tunurile confecționate din… lemn. Și nu orice fel de lemn. Lemnul de cireș sălbatic. Sau de migdal!

Aceste arme reușeau să proiecteze ghiulele de fier sau de piatră destul de departe, numai că trebuiau înlocuite foarte repede. Lemnul crăpa după numai câteva trageri, sub presiunea imensă a gazelor formate în tub. În lipsa tunurilor de fier, revoluționarii s-au mulțumit cu piese de artilerie lemnoase, ce erau aproape de unică folosință.

Aceste tunuri erau folosite de către macedoneni la 1903 în lupta dusă împreună cu alte neamuri contra cotropitorulului otoman care se înstăpânise de secole în Balcani, dar mai exista cel puțin un precedent în folosirea tunurilor de lemn. Cu o jumătate de secol mai înainte, în timpul Revoluției de la 1848, țăranii noștri din Ardeal folosiseră tunuri de acest fel, confecționate din lemn în gospodărie, deoarece tunurile capturate de la armata ungară nu erau suficiente.

Există mărturii că s-au folosit, la 1848, pe lângă topoare sau furci, flinte și arme de vânătoare, și… arcuri cu săgeți. Când inima arde de dorul libertății și sângele clocotește din dorința de dreptate, orice lucru se poate preschimba într-o armă. Unii dintre înaintașii noștri au luptat, la 1848, folosindu-se de topoare și de ghioage contra trupelor instruite și dotate cu armament modern.

În ceea ce privește revolta din Macedonia, tunurile au fost fabricate în taină, cu puțin înainte de începerea ostilităților. Chiar dacă nu rezistau la trageri repetate, tunurile din lemn de cireș generau efecte dezastruoase când erau folosite contra formațiunilor de luptă ale armatei adversarului. Ele aveau și un efect de susținere a moralului, revoluționarii știind că pot aplica lovituri puternice și neașteptate trupelor turcești. Tunurile de lemn de cireș sunt un simbol al luptei plină de determinare pe care au purtat-o cei oprimați, slab înarmați, dar care n-au mai putut accepta să trăiască în robie.

O parte dintre tunuri erau confecționate din lemn de migdal, în vreme ce majoritatea erau făurite din lemn de cireș sălbatic, ce devine foarte rezistent după ce se usucă. Țevile de tun erau strânse bine, în cercuri de fier, precum butoaiele. Semănau întrucâtva cu putineiele ce se foloseau la țară, până nu demult, pentru extragerea untului, numai că erau mult mai solide. Carevasăzică, în loc de armurieri și fierari, erau buni și dulgherii.

Aceste tunuri puteau arunca proiectile până la distanțe de 400-500 de metri. Destul pentru a putea trânti câteva ghiulele în mijlocul trupelor dușmane, de la o depărtare oarecum sigură față de puștile infanteriștilor. Tunurile de lemn erau folosite în locuri înalte, care puteau oferi o imagine exactă asupra dispunerii trupelor inamice. Probabil că după ce tunul devenea inutilizabil și inamicul își încasase gliulelele, „atrileriștii” părăseau poziția, căutând adăpost.

Un astfel de tun a fost capturat de către otomani, în Crușova, după ce luptătorii din regimentul insurgenților au pierit până la ultimul, apărând populația localității și proaspăt constituita republică. Originala piesă de artilerie a fost transportată la Istambul, la muzeul militar, unde se află și astăzi.

Deși inegală și fără sorți de izbândă, lupta eroică și dusă până la capăt a revoluționarilor de la Crușova – printre care s-au numărat și foarte mulți frați de-ai noștri aromâni, oferă o memorabilă pildă de dârzenie, determinare, dragoste de libertate!

Autor: Tomi Tohăneanu

Surse: www.warhistoryonline.com, wikipedia.org

Imagini: www.warhistoryonline.com, makedonija.name

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină