Triburile Maori au fost printre cele mai războinice din emisfera australă. Războiul era, pentru MAORI, un mod de viață!

Despre populația Maori, care are origini polineziene, se spune că s-a stabilit în Noua Zeelandă între secolele XI și XIII. Un lucru sigur și evident legat de această civilizație este caracterul său războinic. La Maori, fiecare trib era definit printr-un stil unic de luptă și prin armele sale. Populația Maori a fost una dintre cele mai războinice din emisfera australă și a dat unii dintre cei mai teribili războinici pe care i-au întâlnit britanicii, în expansiunea lor colonială.

Printre elementele civilizației Maori se numără teribilul, și astăzi faimosul, dans Haka. În istorie, nu au fost rare situațiile în care aceste triburi s-au luptat între ele. La fel cum, de altfel, au procedat și unii dintre domnitorii români, monarhii medievali din peninsula italică sau seniorii japonezi. La unitate și unificare nu se ajunge întotdeauna pe căi pașnice. Nu rare au fost situațiile în care triburile Maori și-au construit fortificații complexe, spre a se apăra de atacurile efectuate prin surprindere ale altor grupări tribale de aceeași etnie.

Pentru alte popoare, războaiele puteau interveni oricând, în funcție de comploturi, de aranjamentele politice și de reconfigurarea sistemului de alianțe. Însă la populațiile Maori exista, pe lângă atacurile subite și un… timp al războiului. Între noiembrie și aprilie, ei se războiau pe viață și pe moarte. Ca războinici, ei credeau în forțe supranaturale și considerau că, după ce un adversar era înfrânt, puterea sa lăuntrică (numită „mana”) se putea transfera la învingător. Războiul era, pentru bărbații Maori, o modalitate de a dobândi această „mana”. Cel puțin la unele triburi era practicat canibalismul, față de adversarii capturați.

Nu lipseau războaiele de gherilă și, atunci când începea sezonul războiului, luptătorii se adunau în unități de luptă numite hapu. Fiecare hapu curprindea între 100 și 140 de războinici. Femeile se puteau antrena și participa nestingherite la ostilități. Fiecare hapu avea un șef, care nu asista la ostilități de la distanță, așa cum procedau adesea regii și principii Europei medievale. Toată lumea se aștepta ca liderul să participe la luptă. Trebuie spus că inclusiv domnitorii români asistau la confruntările militare din locuri sigure, situate pe înălțimi, ocupându-se de coordonarea corpurilor de oaste. Istoria ni-i prezintă, deseori, pe Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș sau Mihai Viteazu luptând alături de oaste, dar acest lucru se petrecea în situațiile disperate, când trupele aveau nevoie mai mult ca oricând de un exemplu.

Revenind la Maori, trebuie precizat că înainte de luptă ei se mobilizau psihic, se motivau reciproc și își întăreau moralul prin practicarea dansului Haka. Adversarii procedau la fel. Era un dans înspăimântător pentru vrăjmași iar tatuajele războinicilor și limbajul non-verbal sporeau impactul său psihologic.

Pentru a se război, grupurile de luptători se puteau întâlni la momente stabilite de comun acord. Spre a se deplasa la locurile de întâlnire, care uneori se situau la distanță de locurile de baștină, ei se foloseau de ambarcațiuni (canoe). Acestea erau printre cele mai mari ambarcațiuni de acest tip, dintre toate cele care erau folosite în secolele trecute. O astfel de canoe putea trasporta pe puțin 70 de războinici.

La Maori se mai practica o metodă de luptă. Atacul surprinzător, efectuat de obicei în zori. Acum înțelegem și mai bine rostul fortificațiilor! în cazul unui astfel de atac, asediatorii se apropiau pe furiș de așezare și, când ajungeau suficient de aproape, atacau gărzile. Pentru a evita aceste situații, triburile își organizau foarte bine sistemul de alertare și apărare pe timp de noapte.

În secolul XVIII, în Noua Zeelandă a avut loc Bătălia Hingakaka, una dintre cele mai mari la care au participat triburile Maori. Alianța triburilor din miazăzi s-a confruntat pe viață și pe moarte cu alianța Tainui. De partea liderului Pikauterangi au luptat mai mult de 10.000 de războinici, în zona lacului Ngarato.

În ciuda mărimii sale, armata invadatoare a lui Pikauterangi a avut de suferit din cauza unor greșeli de tactică. La început adversarii se organizaseră pentru defensivă, dar greșelile liderului oștirii năvălitoare au redus la zero șansele de reușită ale ofensivei.

Însuși Pikauterangi a fost doborât, în confruntare. În acest moment, uriașa sa oaste a fost cuprinsă de panică. Unii au încercat să scape cu fuga, pentru că, potrivit tradiției, nu le mai era permis să continue lupta, de vreme ce șeful lor căzuse în luptă. Pentru Maori, răzbunarea, lupta de dragul luptei, precum și războiul pentru repararea onoarei lezate erau ceva obișnuit.

Oricât ar fi fost de războinici și de cruzi, Maori n-ar fi putut face față confruntărilor cu armatele coloniale britanice, superioare numeric, dotate cu armament modern și impecabil organizate. Perioada de apogeu a confruntărilor cu Maori a fost jumătatea secolului XIX. La recensământul de acum trei ani, în Noua Zeelandă au fost 600.000 de cetățeni care s-au declarat Maori. În Australia trăiesc 120.000 de etnici Maori. Într-o lume a globalizării, ei încearcă să își păstreze identitatea și tradițiile. Or să reușească?

 

Autor: Tomi Tohăneanu

Surse: www.warhistoryonline.com, wikipedia.org

Imagini: blog.sevenponds.com, s1.zetaboards.com, ro.pinterest.com, www.awesomestories.com

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină