Tratatul de pace ruso-turc de la București, din 1812, a fost anulat în 1921…

Rusia nu mai poate invoca niciun drept istoric asupra Basarabiei

Parcursul european al Moldovei dintre Prut şi Nistru a fost deturnat pentru un secol – prin anexarea ei, în luna mai 1812, la Rusia ţaristă, iar apoi cotropirea, în iunie 1940, de către U.R.S.S. şi reocuparea de regimul sovietic în 1944…

Basarabia a devenit zonă de contact-conflict între două lumi antagoniste. Problema basarabeană este demult o problemă europeană, doar că europenii întârzie să o soluţioneze, iar basarabenii nu au puterea decizională şi nu se simt încă egali cu compatrioţii români din stânga Prutului, care sunt deja cetăţeni ai Europei (din 2004 România este membră a NATO, iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană).

Imperiul Rusiei, care se extindea, către începutul secolului al XIX-lea, pe trei continente, în Europa, Asia şi America de Nord, promovând abil o politică expansionistă în direcţia Balcanilor, şi-a realizat, la 1812, doar parţial planurile.

Totuşi, în pofida situaţiei internaţionale nefavorabile şi plătind preţul a 150.000 de morţi ai armatei sale în acel război (1806-1812), a obţinut un limes geostrategic foarte important – cucerind, la acea dată, gurile Dunării (braţul Chilia), dezmembrând străvechiul teritoriu al Moldovei.

Împăratul Alexandru I, ocupând în mod forţat şi arbitrar pământurile moldave dintre Nistru şi Prut, după ce-şi dorise extinderea graniţelor până la Siret sau chiar până la Carpaţi şi Dunăre, nu avea vreun temei legitim de revendicare a acestora, în afara dreptului forţei.

Teritoriul istoric românesc dintre Prut şi Nistru era anexat la Rusia ţaristă (45.630 kilometri pătraţi), care nu avea niciun argument sau drept (fie sub aspect etnic, istoric, geografic sau politic) asupra acestui pământ, denumit de către administraţia ţaristă – Basarabia, extinzându-se, astfel, numele istoric, propriu doar părţii geografice din sudul Moldovei (dintre Dunăre şi Nistru).

Soarta Principatelor Române în acea perioadă hotărâtoare a fost totalmente lăsată la discreţia marilor puteri, care disputau spinoasa Chestiune Orientală.

La 1812, Rusia, scindând Moldova şi stabilind un hotar arbitrar pe Prut, generează o nouă problemă internaţională – Problema Basarabiei.

În acest context, menţionăm că, netăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul Otoman şi statele supuse lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (pe talvegul Prutului şi cu gurile Dunării).

Iar în cadrul războiului ruso-turc din 1806-1812, Moldova şi Ţara Românească au fost piese de şah ale unui joc diplomatic de mari proporţii, în care partener al împăratului francez a fost Alexandru I, ţarul Rusiei. Din păcate, la începutul secolului al XIX-lea am fost, în rezultatul disputelor imperiilor vecine, Pioni, şi nu Piloni ai raporturilor internaţionale din sud-estul Europei.

Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti, semnat la 16 (28) mai 1812, marchează o concesie (într-o conjunctură internaţională extrem de frământată) pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei Problemei Orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei Basarabene.

Consemnăm că esenţa chestiunii date este de natură politică şi rezultă din cucerirea şi anexarea parţială a Moldovei, prin fixarea unui hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării, semnificând, astfel, geneza unei noi probleme etnopolitice internaţionale.

Dacă chestiunea română, ca problemă internaţională, a semnificat, în secolul al XIX-lea, imperativul unităţii naţionale, apoi cea basarabeană – rezidă în scindarea naţional-teritorială a moldovenilor la 1812.

„Astfel, ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit o înrâurire mai directă asupra poporului roman” (Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda, Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 215)

Aşa cum au scris istoricii contemporani, „după tratatul de curând încheiat (1812) între Poarta Otomană şi Rusia, toată Basarabia cu cinci judeţe ale sale, adică Soroca, Orheiul şi Lăpuşna, Hotărnice(n)ii, Codru, Grec(en)ii, şi o parte din judeţul Iaşi, împreună cu cetăţile Hotin şi Bender, au trecut în stăpânirea Imperiului Rusiei. De aceea Moldova a ajuns foarte mică, cuprinzând numai 16 judeţe şi despărţindu-se dinspre răsărit de Basarabia prin râul Prut” (Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei).

Iar acel nivel de dezvoltare socio-economică, pe care Ţara Moldovei l-a înregistrat până la declanşarea războiului ruso-turc, în noiembrie 1806, a putut fi atins din nou, din cauza amputării teritoriale (pierderii Moldovei dintre Prut şi Nistru, adică a 48% din teritoriu) şi drept consecinţă a ocupaţiei militare ruseşti din anii 1806-1812, abia în anii ’30 ai secolului al XIX-lea.

Tratatul de pace (inclusiv două articole secrete) a fost ratificat de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 (marţi), în oraşul Wilno (din 1795 până în 1915 oraşul Vilnius a fost inclus în componenţa Imperiului Rus).

Iar schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie (sultanul Mahmud II refuzând să ratifice cele două articole din partea secretă a tratatului).

Din ziua când tratatul a fost ratificat – a demarat de jure – procesul instaurării dominaţiei ţariste şi a stabilirii noului hotar – pe râul Prut, ce a sfâşiat Moldova timp de mai bine de un secol.

Într-un sfârşit, Imperiul Otoman, ajungând în starea „omului bolnav al Europei”, a dispărut de pe harta lumii la 1922 (s-ar fi dezintegrat cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a avea o forță de contrapondere contra Rusiei), iar Imperiul Rusiei şi-a sfârşit existența în februarie 1917.

Reamintim că, imediat după lovitura de stat din octombrie 1917 (revoluţia bolşevică), guvernul sovietic a renunţat la toate tratatele inegale, încheiate de Rusia ţaristă, şi a respins acordurile secrete anexioniste cu participarea sa, dându-le publicităţii.

Adoptând „Decretul despre Pace”, la cel de-al II-lea Congres al Sovietelor din Rusia din 26 octombrie 1917, guvernul sovietic a proclamat denunţarea necondiţionată şi imediată a tuturor tratatelor secrete.

În apelul către muncitorii musulmani din Rusia şi Orient, din 20 noiembrie 1917, Rusia Sovietică, declarând deschis dorinţa „să ajute popoarele oprimate din întreaga lume să-şi dobândească libertatea”, a menţionat că anulează tratatele vechi, în special Tratatul privind cucerirea Constantinopolului, împărţirea Persiei (Iranului) şi Turciei.

Era de aşteptat ca aceste două documente istorice să stabilească principiile unei politici externe „democratice” a guvernului sovietic (fiind respinse necondiţionat toate tratatele inegale, încheiate de către Rusia ţaristă).

Poziţia statului sovietic din acea perioadă, în problema tratatelor ţariste, şi-a găsit reflectarea în încheierea unor noi tratate cu ţările din Orient.

Succesorii imperiilor Ţarist şi Otoman – R.S.F.S. Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei – au semnat la Moscova, la 16 martie 1921, Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție”.

Tratatul includea 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea R.S.F.S.R. de către Gh. V. Cicerin, Comisarul poporului pentru afaceri externe, și Jalal ad-Din Korkmasov, iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa.

Tratatul a fost ratificat de VȚIK pe 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei (MANT) la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars.

Este important, din punct de vedere al dreptului internaţional, că Tratatul de la Moscova consemnase, în articolul VI, că părţile contractante consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman şi cel Ţarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-şi puterea juridică.

Astfel, tratatul sovieto-turc din 16 martie 1921 a stipulat părţilor semnatare să nu recunoască niciun tratat de pace sau alte acte internaţionale, în cazul în care ar fi impuse cu forţa să adere una dintre părţi (articolul 1), anulându-se tratatele inegale ale guvernului ţarist cu Turcia (articolul 6), fiind declarate nule orice fel de acţiuni şi drepturi referitoare la regimul stabilit de aceste tratate (articolul 7).

A trebuit să treacă mai bine de un secol, pentru ca Rusia (deja cea sovietică) să recunoască oficial nulitatea consecinţelor Păcii de la Bucureşti din 1812, iar poporul român al Basarabiei să-şi decidă de sine stătător destinul prin Actul Unirii din 27 martie 1918, rezolvând echitabil Problema basarabeană.

Pentru diplomaţia noastră rămâne remarcabil „Răspunsul guvernului român la nota guvernului ucrainean din 5 mai, trimis din Iaşi, la 19 iunie 1919”, care preciza că: „Din punct de vedere geografic, etnografic, istoric, aşa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci din toate vremurile un pământ românesc şi a constituit o parte integrantă şi indivizibilă a Principatului Moldovei” […].

Vlad MISCHEVCA

De la Wilno la Vilnius. Paralele istorice basarabene: 1812-2013 – Limba Română, Chişinău, 2014, anul XXIV, nr.

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină