TOFU – Brânză artificială sau aliment important în dieta vegetariană?

Posted on 7 noiembrie 2021 by Marin Teodora in Dezvăluiri, Sănătate și nutriție, Știați că // 0 Comments

Producerea de tofu a fost înregistrată pentru prima dată în timpul dinastiei chineze Han cu aproximativ 2000 de ani în urmă.

Legenda chineză atribuie invenția sa prințului Liu An (179–122 î.Hr.) din provincia Anhui. Tofu și tehnica sa de producție au fost introduse în Japonia în perioada Nara (710–794).

Unii cercetători cred că tofu a ajuns în Vietnam în timpul secolelor al X-lea și al XI-lea. S-a răspândit și în alte părți ale Asiei de Sud-Est.

Acest lucru a coincis probabil cu răspândirea budismului, deoarece este o sursă importantă de proteine în dieta vegetariană a budismului din Asia de Est.

Li Shizhen, în timpul dinastiei Ming, a descris o metodă de a face tofu în Compendiul de Materia Medica. De atunci, tofu a devenit un produs de bază în multe țări, inclusiv Vietnam, Thailanda și Coreea, cu variații regionale în metodele de producție, textură, aromă și utilizare.

Cea mai des susținută dintre cele trei teorii despre originea tofu-ului susține că tofu a fost descoperit de Lord Liu An, un prinț al dinastiei Han.

Deși plauzibil, lipsa surselor de încredere pentru această perioadă face ca acest lucru să fie dificil de determinat în mod concludent. În istoria Chinei, invențiile importante au fost atribuite frecvent unor lideri și figuri importante ale vremii.

În 1960, o pictură murală din piatră descoperită dintr-un mormânt din dinastia Han de Est a oferit sprijin pentru teoria originii Han a tofu-ului; cu toate acestea, unii savanți susțin că tofu în timpul dinastiei Han era rudimentar și nu avea fermitatea și gustul pentru a fi considerat tofu.

O altă teorie sugerează că metoda de producție pentru tofu a fost descoperită accidental atunci când boabe de soia fierte, măcinate, au fost amestecate cu sare de mare impură.

O astfel de sare de mare ar fi conținut probabil săruri de calciu și magneziu, permițând amestecului de soia să se coaguleze și să producă un gel asemănător tofu.

Ultimul grup de teorii susține că vechii chinezi au învățat metoda de coagulare a laptelui de soia emulând tehnicile de coagulare a laptelui ale mongolelor sau indienilor de est.

În ciuda culturii lor avansate, în vechea societate chineză nu exista nicio tehnologie sau cunoștințe despre cultivarea și prelucrarea produselor lactate.

Dovada principală pentru această teorie este similitudinea etimologică dintre termenul chinezesc rǔfǔ, care înseamnă literal „lapte coagulat”, folosit în timpul dinastiei Sui (581–618 d.Hr.), pentru mâncăruri cu consistență precum iaurtul sau brânza moale, mai târziu influențat de produsele lactate mongole și de metodele de producție, precum și de termenul dòufu („fasole coagulată”) sau tofu. Deși intrigant și posibil, nu există dovezi care să susțină această teorie dincolo de speculațiile academice.

Tofu, cunoscut și sub denumirea de cheag de fasole, este un aliment preparat prin coagularea laptelui de soia și apoi presarea cașului rezultat în blocuri albe solide, de variată moliciune; poate fi mătăsos, moale, ferm, extra ferm sau super ferm.

Dincolo de aceste categorii largi de textură, există multe soiuri de tofu. Are o aromă subtilă, așa că poate fi folosit în mâncăruri sărate și dulci.

Este adesea condimentat sau marinat pentru a se potrivi felului de mâncare și aromelor sale și, datorită texturii sale spongioase, absoarbe bine aromele.

Este o componentă tradițională a bucătăriilor din Asia de Est și Asia de Sud-Est, și a fost consumată în China de peste 2.000 de ani.

Din punct de vedere nutrițional, tofu are un conținut scăzut de calorii, dar o cantitate relativ mare de proteine.

Este bogat în fier și poate avea un conținut ridicat de calciu sau magneziu în funcție de coagulanții (de exemplu, clorură de calciu, sulfat de calciu, sulfat de magneziu) utilizați în fabricație.