Strada Caimatei

Strada Caimatei, ce poartă numele unei vechi mahalale și biserici din secolul al XVIII-lea, se află situată în imediata apropiere a Pieței C.A. Rosetti, într-un spațiu bucureștean cu însemnătate din punct de vedere arhitectural și urbanistic.

O explicație a numelui străzii întâlnim în lucrarea „Istoria Bucureștilor” a cunoscutului istoric Gheorghe Ionescu-Gion.

Se spune că Bucureștioara, pârâul ce izvora din actuala Grădină a Icoanei, trecea prin apropierea Pieței Rosetti, însă fiind extrem de murdară și poluată, locuitorii mahalalei din zonă au numit-o „Căcăina”, de aici derivând ulterior numele de „Caimata”.

Termenul provine din greacă, traducându-se prin „nenorocită” sau „sărmană”.

Cu toate că este situată în partea centrală a orașului, strada are o liniște aparte, „un aer tihnit-provincial, cu soare aurind dimineața fațadele bătrâne de pe trotuar, și clipocind orbitor, spre amurg, în geamuri”.

Sunt de ajuns doar câțiva pași pentru a te rupe de agitația bulevardului și a descoperi o stradă pe care timpul pare că nu se grăbește să treacă.

„Strada Caimatei este un loc în care, parcă, zgomotul orașului nu ajunge cu atâta violență, dar în care fiecare centimetru pătrat trăiește intens o viață proprie, care se împletește cu a celorlalți, cu viețile grăbite ale trecătorilor accidentali. Fiecare clădire și fiecare pom are o poveste și, cu siguranță, a fost și este martorul tăcut, de fiecare zi, al istoriei noastre.”

Strada Caimatei, al cărui nume a rămas neschimbat de-a lungul vremii, a rămas cunoscută și datorită faptului că s-a aflat în apropierea nucleului breslei lăutărești bucureștene.

Lăutarii vremii obișnuiau să se întrunească în apropierea străzii Caimatei, la renumita cafenea a lăutarului Panait, de la răspântia străzilor Bolintineanu, Potcovari și Sfinților.

„La cafeneaua lui Panait îşi petreceau pe vremuri cei mai straşnici lăutari bucureşteni timpul lor liber, în faţa unui pahar de ceai sau a unei cafele turceşti şi în aşteptarea să le pice… o cântare, cum ziceau ei.

De altfel, mai toţi lăutarii noștri cu faimă locuiau în mahalaua aceea, cunoscută ca atare, şi care cuprindea partea de oraş de la biserica Potcovari (din spatele Spitalului Colţea) spre Caimata şi Sf. Gheorghe; iar mai încolo, pe străzile: Sfinţilor, Melodiei (nume dat parcă înadins) şi Speranţei, până la biserica Popa Chiţu.”

Un alt aspect ce sporește importanța străzii este faptul că din cele 21 de imobile pe care le numără, 8 sunt monumente istorice, iar 2 sunt propuse spre clasare.

O plimbare pe strada Caimatei descoperă trecătorilor locuințe precum cea proiectată de renumitul arhitect Marcel Iancu pentru soția sa Clara, sau cea a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, asociată astăzi cu interpretul de muzică populară Ion Dolănescu, căci în această casă, cumpărată de la un nepot al scriitorului, artistul și-a petrecut ultimii ani din viață.

Barbu Ștefănescu Delavrancea și-a construit casa după un proiect realizat chiar de el.

Interiorul era amenajat cu vitralii și candelabre, uși de lemn scumpe, sobe din teracotă și tavane îmbrăcate în lemn.

Ușa de la intrare și gardul din fier au fost aduse de scriitor din Franța. Printre oaspeții de seamă care au trecut pragul somptuoasei locuințe au fost Constantin Brâncuși, Dinu Lipatti, Ion Luca Caragiale, Nicolae Iorga, Nicolae Grigorescu, Mihai Sadoveanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță și, nu în ultimul rând, George Enescu, alături de care Cella Delavrancea însuflețea petrecerile din Caimatei cu melodii cântate la pian.

Caimatei a rămas „acasă” și pentru scriitorii conteporani. Pentru prozatoarea Adriana Bittel, în ciuda trecerii timpului, strada nu și-a pierdut farmecul.

„De zeci de ani mă duc şi vin pe trotuarele ei, pe lângă grilaje de fier forjat şi tencuieli măcinate, peste paşii unor oameni dragi care nu mai sunt. (…)

Primăvara, când înfloaresc teiul și caprifoiul din curți, aerul parfumat te duce doar un secol înapoi, când locuitorii caselor boierești se întorceau din oraș cu trăsura și pe ferestrele deschise ale saloanelor se auzeau copile exersând la pian.”

Povestea străzii Caimatei nu ar fi însă completă fără o privire asupra istoriei bisericii cu același nume, demolată la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru construirea bulevardului Carol I.

Biserica a fost ctitorită de Necula Bozianul și soția sa Stanca, în anul 1731, primind hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Din textul pisaniei reiese că lăcașul de cult era înfrumusețat, atât la exterior, cât și în interior, cu alese podoabe.

Se spune că această biserică era foarte îndrăgită de breasla lautarilor, fiind cunoscută și sub numele de „biserica lăutarilor”.

Într-una din chiliile biserici Caimata a locuit o vreme și Eminescu. Aici, în odăița boltită, „un fel de chilie călugărească”, poetul se retrăgea de lume pentru a se dedica marii sale pasiuni pentru scris.

„Sub bolţi scunde şi afumate, şi-a mutat masa de brad, lăzile de cărţi şi cu manuscrise, scaunele scârţâitoare, şi aşa cum au fost aruncate în ziua când le-a adus, așa au şi rămas tot timpul cât a stat acolo. N-a mai avut timp ca să le mute de la un loc la altul spre a le pune în oarecare rânduială şi se simţea în adevăr acasă la el în mijlocul «boarfelor» sale, cum zicea dânsul”.

Chilia lui Eminescu avea un pat de scânduri, cu o veliniță albă, o masă cu un scaun de lemn, iar în jurul pereților, policioare pline de cărți. Tavanul era înegrit de vreme, iar rogojina de pe jos acoperea pământul lipit și netezit.

Biserica Caimata apare menționată și în schița „Articolul 214” de Ioan Luca Caragiale, căci Tarsița Popeasca, unul dintre personajele schiței, se recomandă a fi „văduva lu’ priotul Sava de la Caimata, care a dărămat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou”.

De asemenea, acțiunea romanului istoric „Principele” de Eugen Barbu debutează „într-o sfântă duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zice Caimata”.

Strada Caimatei rămâne una dintre străzile bucureștene ce păstrează încă farmecul unui timp ce te face nostalgic și visător.

Intrarea discretă de pe bulevardul Carol este o invitație de a descoperi o stradă în care nu ai cum să nu te minunezi de pitorescul oferit de case cu ferestre vechi și pereți scorojiți de timp, de plăcerea dibuirii unei lumi ce a fost cândva…

Sunt de ajuns doar câțiva pași pentru a simți chemarea de a descoperi poveștile al căror mister vibrează încă în aer.

Text&Foto: Andreea Mâniceanu

Bibliografie:

Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă, „Casele vieților noastre”, Humanitas, București, 2014

Alexandru Ofrim, „Străzi vechi din Bucureștiul de astăzi”, Humanitas, București, 2007

Colonel Popescu-Lumină, „Bucureştii din trecut şi de astăzi”, Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2007

George Costescu, „Bucureștii Vechiului Regat”, Editura Universul, București, 1944

G.I. Ionnescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Stabilimentul Grafic I.V. Socec, București, 1899

George Potra, „Documente privitoare la istoria orașului București 1821-1848”, Editura Academiei, București, 1975

George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990

Henri Stahl, „Bucureştii ce se duc”, Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, Bucureşti, 2006

Marin Dumitrescu, „Istoricul a 40 de biserici din România”, Volumul IV, Stabilimentul de Arte Grafice Energiea, București, 1915

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină