Sticlăria artistică din România – Henri Montesy

Vaza din imagine a fost creată în atelierele Fabricii de Sticlă Azuga în anii interbelici, perioadă în care, responsabil pentru designul pieselor era Henri Montesy (Emerico Montesi, 1879-1939).

Cu studii la Liceul „Sf. Sava” dar și la „École Centrale” din Paris, Emerico părea destinat să continue tradiția familiei, specializându-se în inginerie.

Căsătoria cu Alexandrina, nepoata lui Nicolae Zanne, unul dintre creatorii industriei moderne românești, îi schimbă însă destinul.

Observând înclinațiile artistice ale inginerului, Zanne, director al fabricii începând din 1921 și un împătimit colecționar de artă, îl trimite la Nancy, pentru descoperi toate tainele sticlăriei artistice.

După Primul Război Mondial artele decorative traversează o etapă de revitalizare. Artiștii înțeleg potențialul creativ al materialului pe care il modelează iar arhitecții și designerii caută formule ingenioase pentru a integra sticla în interioarele moderne.

Revistele perioadei exclamau: „Arta sticlăriei: O artă minoră poate, dar cât de frumoasă, când e practicată de artiști adevărați!”

Iar artiștii desăvârșiți în opinia publică bucureșteană nu se puteau afla decât în Franța, patria lui Emile Gallé, René Lalique, fraților Daum, singurii care au înțeles „poezia sticlei” și a căror operă rămâne mai „presus de modă.”

La Nancy, în atelierele Gallé și Daum, Montesy experimentează principalele direcții stilistice ale perioadei, atât reminescențele Art Nouveau gravate în straturile colorate ale sticlei cameo cât și tendințele inovatoare Art Deco, exemplificate de abstractizarea formei și jocul de materialități ale designului Daum.

După întoarcerea în țară, Henri va prelua funcția de director artistic a fabricii de la Azuga pe care o va deține până în anul morții sale.

Pe lângă proiectele pentru sticlărie de larg consum, acesta va crea piese din sticlă cameo, de la obiecte miniaturale până la cele de dimensiuni mai mari, nelipsite din decorul casei sau din repertoriul măsuțelor de toaletă.

Vazele, majoritatea în formă de tărtăcuță, erau decorate în special cu flori, frunze de stejar, struguri sau ghinde.

În perioada de maximă dezvoltare a atelierului, producția va crește la aproximativ 600 de piese pe an, majoritatea destinate pieței interne, prezente în magazinele de desfacere din Azuga, Brașov și București.

Cele mai reușite exemplare vor intra în colecția reginei Maria, alături de lucrările artiștilor consacrați: Emile Gallé, Auguste şi Antonin Daum, Jean Sala, Gabriel-Argy Rousseau, René Lalique, d’Argental, Josef Hoffmann, Louis-Comfort Tiffany.

Relatările unui „ziarist-pelerin” prin fabricile de sticlă românești din anii ‘30 (Putna, Azuga, Mediaș) observă tumultul producției:

„Vizita unei fabrici de sticlă începe de la suflătorie. Atmosfera de aici e trepidantă. Din cauza sgomotului nu se poate auzi vocea […] Zeci de lucrători, bărbați, femei, copii, se mișcă fiecare pe un spațiu redus, fixat de un dirijor invizibil al acestei simfonii a muncii.

Amestecul, pregătit în alte săli, e transformat aci în obiecte casnice, ce mi se par acasă banale. Am văzut cum se fac mii de flacoane, fructiere, pulverizatoare, scrumiere pentru țigări, sticle pentru șampanie, servicii pentru lichioruri, globuri de lămpi, etc.

Cine și-ar fi imaginat că frumoasele obiecte de sticlă, ce le observăm în vitrinele din București, lucrate la Azuga, sau la „Vitrometan”, cuprind doar nisip, carbonat de sodiu, var, felspath, sulfați și cioburi de sticlă. Amestecul se face în albii mari, materialul se adună într-un basin și e distribuit cuptoarelor.”

Este surprinsă și dexteritatea lucrătorilor, măiestrie datorită căreia România ajunge exportatoare de sticlă: „Țeava de suflat e de fer. Lucrătorul introduce țeava în cuptor și scoate o bucată de aluat de sticlă, extrem de fierbinte. […]

Aluatul e răcit puțin, într-o lingură specială și apoi lucrătorul (care are plămâni antrenați) suflă în țeavă, ca bășica de sticlă să se umfle puțin; o aruncă după aceasta într-un tipar și imediat un alt lucrător taie, cu foarfeca, restul rămas deasupra.

Forma e deschisă și se transmite unui al treilea lucrător, iar în cele din urmă obiectul e răcit și lăsat să se întărească. Răcirea se face într-un cilindru lung de vreo 25 metri, învârtit de un electromotor. Obiectele parcurg răcitorul, în circa 3 ore.”

Apoi obiectele urmau drumul standard prin sălile de sortare, ambalaj, expediție. Atelierul lui Montesy este menționat drept un fapt inedit, o „secție de șlefuit a obiectelor de lux” unde se realizau „ ornamentații de birou, vaze, călimări, ș.a.”

Text: Alexandra Rusu

Muzeograf Casa Filipescu-Cesianu

În imagine: Vază aflată în expunere la Casa Filipescu-Cesianu, Henri Montesy, Azuga, Sec. XX. Vaza are un corp uşor aplatizat și un gât cilindric. Decorul este compus din ramuri cu frunze şi fructe (în relief). Culori: roşu închis, brun, griuri colorate.

Bibliografie:

1.Elisabeta Drăgan Bovo, Colecția de sticlă Art Nouveau. Secția de istorie a Muzeului Municipiului București, în Materiale de Istorie și Muzeografie, XVIII, 2004, pp. 235-239.

2.Judith Miller (ed.), Miller’s Antiques Encyclopedia, Octopus Publishing Group Ltd, 2017.

3.Judith Miller (ed.), Miller’s Field Guide Art Deco, Octopus Publishing Group Ltd, 2014.

4.Alice Tamas, Câteva piese de artă decorativă universală din sticlă, din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, din colecția secției de artă a Muzeului Țării Crișurilor din Oradea, în Studii de Etnografie și Artă, 2010, 175-182.

5.Ilustrațiunea Română, 31 octombrie 1929.

6.Realitatea Ilustrată, 4 martie 1936.

7.https://peles.ro/patrimoniul/sticlarie/serviciu-pentru-baut/

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină