Simigiii de altădată…

„Îți aduci aminte de copilăria noastră – care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! – ce plăcută impresie ne făcea strigarea: coooovrigi! gugoșeeeeele!

Cum alergam toți, copii și bătrâni, și cei mai mari și cei mai mici; cu ce nerăbdare așteptam să-și puie plăcintarul jos tablaua din cap, și cât de iute i-o deșertam!

Astăzi plăcintele au pierdut valoarea lor și plăcintarul poezia lui: civilizația l-a omorât.

Toți l-au părăsit și surâsul se vede pe buzele lui numai când e cungiurat de băieți și de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioși.

Aceștia uneori îi mai deșeartă tablaua, iar cele mai adese se întoarce seara cu dânsa plină. Atât că marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde se mănâncă.” (Costache Negruzzi – „Istoria unei plăcinte”)

Simigiii Capitalei secolelor trecute erau în mare parte greci, care datorită spritului întreprinzător  s-au bucurat de o mare popularitate.

Vânzători ambulanți sau deținători ai propriei brutării, prezența lor în viața orașului a însemnat, pe lângă aspectul comercial, și un reper important al cunoașterii vieții cotidiene bucureștene, mai ales în anii perioadei interbelice, când numărul lor sporise considerabil.

Prăvălia simigiilor, o sală împărțită în două, avea în partea din față tejgheaua și vitrinele, iar mai în spate se aflau mesele la care bucureștenii se delectau cu delicioasele bunătăți.

Pe farfuriile și tăvile expuse în vitrină, stăteau frumos aranjate, proaspăt scoase din cuptor, brânzoaice apetisante, cornuri cu mere, nucă sau magiun, plăcinte cu dovleac sau covrigi cu susan.

La mare căutare era dovleacul copt pe vatră, foarte gustos și foarte apreciat.

Atmosfera simigeriilor era plăcută și relaxantă, cu miros îmbietor de aluat copt. Nu era prăvălie unde să nu poți găsi covrigi proaspeți cu susan, „scoși calzi din cuptor din oră în oră”.

De sărbători, gospodinele își trimiteau cozonacii pentru a fi copți pe vatră.

Simigiii ambulanți aveau coșuri speciale de nuiele, care aveau înfipte pe margine bețe de care erau înșirați covrigi de tot felul.

„Simigii sau covrigarii se îndeletniceau cu vânzarea covrigilor, mari și mici, cu susan sau fără, cum și a plăcintelor cu carne, cu brânză (…). Prăvălia lor era tot un coș, de cele mari, pe care îl atârnau cu o curea lată peste umăr”.

Înăuntru coșului erau așezate plăcintele pentru a se păstra calde, ca și cum atunci ar fi fost scoase din cuptor.

Pentru acest lucru, foloseau un lighenaș cu jăratic de mangal, deasupra căruia era așezată tava de alamă cu plăcinte.

O bucată mare de plăcintă, aproximativ cât palma, se vindea cu 5 parale, în timp ce covrigii mari, cu sau fără susan, se vindeau cu 10 bani, iar cei mici cu 5 parale bucata sau 2 bucăți.

Text: Andreea Mâniceanu

Bibliografie:

Costache Negruzzi, „Opere. Fragmente istorice”, Editura Blink, București, 2015

George Costescu, „Bucureștii vechiului regat”, Editura „Universul”, București, 1944

George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, Volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990

Graziella Doicescu, „Captivantul București interbelic”, Editura Vremea, București, 2008

Foto: Covrigar ambulant, fotografie de Willy Pragher, 1932.

Sursă: Staatsarchiv Freiburg

 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină