Sentimentul public la români și minciuna civilizației cosmopolite

În dezvoltarea nemeșteșugită a poporului român prin secole, aptitudinile lui artistice trebuiau să se dezvolte și ele. Și s-au desfășurat multe. Nu e deci o exagerare când Alecsandri zice că românul e născut poet.

Da, e neîndoios că poporul românesc are o simțire poetică, o înzestrare artistică precum puține alte popoare o au. El n-a trăit și nu trăiește în cazărmi muncitorești, în ateliere, flămând și haimana pe ulițele marilor orașe «civilizate».

Pământul pe care trăiește e întins și mănos și poate lesne să-i dea aproape tot și toate câte se cer chiar în această civilizație de automați și surogate.

Pământul românesc poate hrăni de cinci ori atâția români. Dar români cu cultură sufletească, nu cu civilizație democratică, vestejitoare de inimi și tâmpitoare de minți.

Popor plămădit în plenitudinea firii, românii au fost și sunt o nație de voinici. Oștirile Moldovei uimeau pe turci, pe leși, pe unguri și tătari prin vitejia lor.

Sebastianus Münsterus scria la 1550 că românii din Moldova de odinioară – „sunt aprigi și aspri și un greu bici” pentru îngâmfarea stăpânitorilor unguri din Ardeal, căci moldovenii sunt, zice el mai departe „oameni războinici și viteji și totdeauna gata de lupte”.

Grațiani scria, tot în acea epocă, despre oștirile românești că se bat „cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreț de moarte și cu atâta încredere în sine, încât adeseori cu o mână de oameni înfrânseră armatele vecinilor”.

Marele istoriograf al polonilor, Orzechowski, scrie că «Românii sunt oameni groaznici și foarte viteji, și nici că este alt popor care pentru gloria războinică, de dragul vitejiei, să apere o mai mică țară contra mai multor dușmani atacându-i sau respingându-i fără încetare»^.

Laudele aduse de străini ostașilor români din oștirea împăratului Austriei sunt proverbiale acolo. Castrele, chineziatele și voivodatele românilor de peste munți au fost instituții de apărare militară întocmai ca instituțiile «grănițărești» de mai târziu.

Apoi un neam de oameni, cu asemenea virtuți antice de oșteni, are și trebuie să aibă în lume ambițiuni mai înalte decât de a fi samsari.

Un asemenea neam nu-i menit a se încânta de idealul democrației sociale care cere abrogarea armatelor și a războaielor, pace eternă și mâncare din belșug.

Românul consideră pe oameni cu asemenea idealuri tipuri de lașitate, scursure ale statului. El nu discută, ci-și bate joc de oameni cu idealul «social»: «la plăcinte înainte, la război înapoi».

Poporul românesc nu numai că trebuie să respingă însărcinarea de «mijlocitor». El trebuie să dea afară, din rândurile celor ce-l conduc, pe toți aceia care-i mijlocesc lui însuși o asemenea civilizație «socială», cosmopolită.

Omul cult nu poate trăi singur, în pustiu. El trăiește cu alții, în organizațiile statelor. Omul multe le imită pentru că așa-i firea lui. Ochiul vede, inima cere.

Dar înțelepciunea trebuie să hotărască și caracterul a ceea ce e bun de imitat și întrucât de ceea ce trebuie să se ferească. Căci omul plin nu-i papagal, nici cârpa altuia, ci un caracter gânditor, o individualitate autonomă în marea autonomie a statului.

Un asemenea om nu are idealuri de orbeți. El nu se simte bine în ospiciul de infirmi, în azilul cerșetorilor.

Românul adevărat are un dispreț suveran pentru democratul proletar. Despre aceasta zice el că „își are casa sub căciulă”.

Despre cei ce cer să-i hrănească statul ca pe niște slugi, zice el „decât slugă de trei Lei, mai bine stăpân de un Ban”. Căci „cine-i deprins să aibă stăpân, moare slugă”. Și românul nu vrea să ajungă slugă.

Pentru că el cunoaște foarte bine cauzele adevărate care-l fac pe democratul proletar ceea ce este. El știe că în lume sunt săraci. Dar a priceput de mult, mai bine decât toți economiștii «sociali», că nu statul, ci „munca este mama săracilor”, că „nu averea face pe om, ci omul averea”.

Dar nu orișice «muncă», așa a lene, cu un gând de apucat și cu zece de lăsat, ci munca „omului vrednic care se face luntre și punte”, a omului harnic care „scoate apă din piatră, lapte dulce din piatra seacă”.

Că orișicât ar fi omul de sărac, „cine dă din mâini nu se îneacă”. Nu declamația romantică a poeziei «munca», ci munca serioasă, cu spor e hotărâtoare: faptele, faptele, strigă românul către fanfaronii «muncii», „nu oala cu laptele”, deoarece pentru un om, oricine ar fi el, dacă-i om cu adevărat muncitor și strângător, „orice meserie face cât o moșie”, căci numai „munca cu silință preface orice ființă”.

Dar atunci „cu muncă necurmată, mănânci plăcintă lată”.

Românul adevărat din aceasta «filosofie politică» s-a inspirat de veacuri, din ea se inspiră și astăzi. Ea nu cuprinde teorii de bibliotecă, ci adevăruri «scăldate în lacrimi», în pățaniile unui popor prin veacuri. Ea l-a făcut om întreg care ține la individualitatea, la libertatea lui, la vrednicia lui de om.

El vrea să aibă casa lui, moșioara lui, nevasta lui, copiii lui, neamul lui cel mic în neamul lui cel mare. El vrea să le aibă prin merit, nu prin cerșit.

El vrea să aibă sufletul lui în marea suflare a țărei. Pentru că el simte că are un suflet, propriu al lui, cu dorurile lui negrăite, cu virtuțile și scăderile lui, cu faptele lui pe a lui proprie răspundere.

Căci dacă civilizații iau răspunderea în bătaie de joc și o lasă în știrea poliției democratizate, omul cult, cu simțire de om și cu pățanii milenare cristalizate în limba sa națională, știe foarte bine că „după cum ți-i așterne, așa-i dormi”, că „făgăduința celor mari e întemeiată pe apă”, că numai „silința e mama rodurilor”, că „omenia e mai scumpă ca avuția”, iar „omul fără omenire e ca și trupul fără suflet”.

Așa-i românul adevărat și așa-i poporul. Și după cum românul vrea să fie „mai bine cap la sat decât coadă la oraș”, așa și sentimentul public acesta este: mai bine un popor mic, dar cu individualitate proprie, decât popor-coadă într-o civilizație nivelatoare.

Și nimeni din civilizații noștri n-a înțeles mai repede și mai deslușit minciuna civilizației cosmopolite de azi decât țăranul care, când are a face cu un palavragiu care caută să-l zmintească, zice, către ceilalți țărani, în bătae de joc: „știe mai bine dumnealui, că vine de la București”… Cine-i «dumnealui»? E civilizatul incult!

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020.

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină