Secuiul Nagy Attila îi dă cu tifla lui Lucian Boia, cel care spunea că „românii nu au drepturi istorice în Transilvania”

Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul LUPUL DACIC, deschis în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan nr 28): Lucian Boia justifică tristețea maghiară pe urmă Trianonului, declarând, într-un interviu, că „Trianonul nu poate să fie motiv de bucurie pentru maghiari”.  Într-adevăr, pentru omul care nu-și dă seama de realitate, care nu se confruntă cu realitatea, o eventuală pierdere îi provoacă depresie. Ungurimea nu s-a confruntat niciodată cu realitatea în care trăiește, anume cu  faptul că așa numita „Ungaria Mare”, nici nu există, ea fiind, de fapt, o construcție depășită istoric!

Din cauza asta n-are dreptate Boia, atunci când spune că România n-ar avea drepturi istorice asupra Transilvaniei, ci numai drepturi etnice, dreptul istoric aparținând Ungariei. N-are dreptate pentru că acel „drept istoric” al Ungariei Mari asupra Transilvaniei era depășit încă de la 1918. Pretenția analitică a lui Boia, de a crea în mod artificial opoziții între aspecte diferite, precum cea între dreptul istoric și dreptul etnic, este o construcție falsă. Căci, în realitate, nu există între ele nicio contradicție, așa cum pretinde Boia, destul de inventiv, dar total artificial, atunci când spune că dreptul etnic anulează dreptul istoric.

Nu, ele nu se anulează de fel, pot doar să se completeze, cu precizarea că dreptul istoric este trecător și de suprafață, în istorie fiind decisive cele subterane, cele vitale. Care, dacă sunt trădate, uitate sau ignorate, aceasta poate duce la pierderea vitalității și abia atunci soarta neamului revine dreptului istoric, care este schimbător!

Eternul este rădăcina, care, prin forța să vitală, străpunge artificialul, „asfaltul” care s-a pus peste el, sub forma „dreptului istoric”. Rădăcina este actul nostru de identitate, cea care ne păstrează și ne salvează. Numai ea are forța să realizeze integritatea neamului, experimentată prin trăire. În plan ontologic, fără acest fond invizibil, numai prin elemente exterioare, integritatea neamului e imposibilă. Iar această forță invizibilă se reflectă în imaginarul colectiv, care vine din adâncuri.  Trezvia spirituală ne garantează raportul cu imaginarul nostru colectiv, cu identitatea noastră, iar când lipsește această trezvie, pierderile devin catastrofale.

Maghiarimea, pentru că a preluat creștinismul numai pe plan instituțional, cum scrie Hamvas Béla, n-a avut acea raportare vitală la propria adâncime, la imaginarul său vital, adică la adevărată sa identitate ascunsă, ceea ce a dus la construcții politice vremelnice.

Istoria adevarată este mai aproape de legende și basme, de drumul eroului din aceste basme, care este ajutat de forțe ce depășesc limitele efortului omenesc. În istorie iese învingător cel care folosește acele forțe adânci, care depășesc limitele omenescului. În sensul acesta, istoria este mai degrabă un mit decât un șir de cauze pe care le putem constata rațional.

Te împlinești în istorie, dacă te raportezi la istorie ca la un mit ce trebuie realizat, dar nu prin efort omenesc exclusiv, ci prin forța adâncă a mitului, prin propria energie care vine, transcendental, din adâncuri. Ceea ce rezultă este caracterul eshatologic a mitului. De fapt, este mai mult decât mit, este o revelație, ca promisiunea lui Iahve către Avram, că urmașii lui vor deveni cel mai mare popor. Putem să spunem, în acest caz, că e un mit realizat în prezent.

Omul este, așadar, revelație, ceea ce înseamnă că scopul său este eshatologic, adică împlinirea. Nu numai la nivel personal, ci și la nivel comunitar. Identitatea unui popor trebuie să fie o realizare eshatologică, o împlinire. Numai un astfel de popor are viitor!

„Dreptul istoric”al Ungariei Mari asupra Transilvaniei era depășit încă de la 1918. Actul de identitate al unui popor îl reprezintă rădăcinile.

Nagy Attila

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină