Școala de muzică vocală, declamație și literatură

În ianuarie 1834 s-a deschis, la București, „Școala de muzică vocală, declamație și literatură” a „Societății Filarmonice”, prima școală românească de teatru cu un program sistematic și nucleul viitorului Conservator, servind scopului declarat al societății: „cultura Limbei Românești și înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale și instrumentale în Prințipat și spre acestea formarea unui Teatru Național”.

Prin „dobândirea unui teatru național”, un adevărat instrument de trezire și mobilizare a conștiinței maselor, „Societatea Filarmonică” „părea pornită să realizeze și să întărească-peste scopurile ei obișnuite- unitatea culturală a neamului și să pregătească pe cea politică.”

Inițiatorii proiectului, Ioan Câmpineanu și Ion Heliade-Rădulescu, „vechi militanți pentru opera de ridicare a neamului”, au fost sprijiniți în demersul lor de membrii societății precum și de alți reprezentanți ai elitei bucureștene.

La apelul lui Heliade-Rădulescu au răspuns „plinii de râvnă amatori” care au adunat suma necesară (16.518 lei) pentru închirierea spațiului, plata profesorilor, „tipărituri de bucăți dramatice”, traduceri și „toate cele trebuincioase școalei”.

Cei 20 de școlari (15 băieți și 5 fete), care proveneau atât din rândul micii boierimi cât și din alte medii sociale, își primeau instruirea „în casele pitarului Dincă Boerescu, în dosul (colegiului) Sf. Sava și peste drum de domnul Câmpineanu”.

Pe măsură ce numărul cursanților a crescut, activitatea școlii „s-a așezat statornic în niște case închiriate de lângă curtea Slătineanului”. Printre elevii școlii s-a numărat și Costache Caragiale, cel care va deveni în 1852 primul director al Teatrului Mare (Național).

Fetele beneficiau de cazare, hrană și îmbrăcăminte în timp ce băieții primeau, începând cu noiembrie 1834, o bursă de întreținere, cu o valoare între 40 și 80 lei pe lună. Toți „se vor îndatora în scris că, săvârșindu-și cursurile vor rămâne actori în Țara Românească.”

Primul director al școlii și profesor de literatură, Ion Heliade-Rădulescu își lua angajamentul ca, „spre înlesnirea cheltuielilor cassei”, să susțină cursurile gratuit.

Lecțiile sale vor fi „despre elocuență și felurile ei, despre stil și felurile lui, despre înalt, simplu sau jos, despre frumos, despre gust, despre prosă și poesie, despre felurile poesiei, o prescurtată istorie a literaturei națiunilor celor mai însemnate, autorii cei mai vestiți ai acestor națiuni, capodoperele sau scrierile lor cele mai însemnate […]”.

Din echipa de profesori ai școlii mai făceau parte: Constantin (Costache) Aristia (mimică, declamație și limba franceză), Costache Mihalache (limba română), Bongianini, apoi Conti (muzica vocală), Schlaf (pian), Duport (dans și scrimă), Winterhalder (istoria artelor).

Dintre aceștia, Aristia, actor și scriitor cu studii la școala din Paris a lui Joseph François Talma, îi va introduce pe tineri în tainele declamației și artei dramatice.

Amintirile unui fost elev îi completează portretul: „în acești trei ani, Aristia a făcut, ca un bun părinte sufletesc, educația fizică, intelectuală și morală; pe mulți ne-a îmbrăcat și ne-a dat de mâncat pentru că mai toți eram copii săraci.”

Prin „cetirea cea curată, adevărată”, expresivitate corporală și stăpânirea mișcării scenice tinerii dobândeau abilitatea de a transporta publicul în atmosfera lucrărilor clasice, întruchipând cu naturalețe caracterele sau „patimile” personajelor.

„Dacă scrierea sau cărțile unei limbi sunt trupul literaturei unei națiuni, declamațiunea este sufletul ei; fără dânsa literatura este ca moartă și nici odată nu va face isprava unui trup însuflețit”, observa Ion Heliade-Rădulescu.

Prima reprezentație publică a școlarilor a avut loc pe 29 August 1834, în „sala lui Momolo de lângă casele Slătineanului”, responsabil pentru decor fiind chiar regizorul, C. Aristia.

În program au figurat: Cavatina din opera „Piratul” de Vincenzo Bellini, cântată de d-na Caliopi și tragedia „Mahomed sau Fanatismul” de Voltaire.

Din mărturiile contemporanilor, aflăm că în deschiderea spectacolului a luat cuvântul directorul școlii, care a vorbit audienței despre menirea teatrului în societate și datoria spiritelor conducătoare ale vremii de a înființa un teatru național, cu actori înzestrați „cu toate drepturile pe care le au și ceilalți slujbași”.

A elogiat generozitatea donatorilor, punctând fiecare etapă parcursă de elevi și profesori până în momentul culminant al acelei seri.

Nu în ultimul rând, a remarcat sacrificiile școlarilor, „oameni foarte rari în societate prin toate calitățile pe care trebuie să le întrunească pentru a fi considerați artiști compleți”, mulți dintre ei urmându-și talentul în ciuda dezacordului familiei, „călcând în picioare prejudecățile”, suportând „strâmtoarea și neaverea.”

Spre finalul secolului, Ioan Curie, unul dintre foștii elevi își amintea: „Se ridică cortina; când am dat cu ochii de public am amețit; lacrimile și sudorile mă înădușau. Aristia era sufler; el striga: curaj; nu mă lăsați copii!

Și după un sfert de oră de amorțire, începe muzica militară a cânta și noi a vorbi.[…] Pentru întâia dată de când există România s-a văzut un teatru Românesc, artiști tineri români de familii bune, muzică militară românească, parterul era plin de boierii cei mari ai țării, strigând în gura mare: Să trăiți copii!”

Doamna Caliopi, cântând Cavatina din opera Piratul de Bellini, a dat „cele mai mari nădejdi de izbutire la muzică și tot parterul rămânând mulțumit de glasul cel dulce și mare al cântăreței românce.

Cu un cuvânt toți tinerii și-au jucat astfel rolele fieștecare, încât mai puțin putea să ceară cineva, dar mai mult niciodată.”

Cu toate că a trecut printr-un amplu proces de reorganizare și sporire a activității, prin deschiderea unei secții de muzică instrumentală sub conducerea maestrului Wachman, prin înmulțirea spectacolelor de dramă și comedie, Școala Filarmonică își închide porțile după numai 3 ani.

„Ion Câmpineanu, protectorul neobosit al elevilor, i-a recomandat și i-a așezat pe toți tinerii actori în slujbe, după voia lor. Numai Costache (Caragiale) n-a primit pentru nimic să-și părăsească vocația și să intre…slujbaș.[…]

Avea un ideal căruia i-a fost credincios până la ultima suflare. Era artist și deci „nebun” până în fundul sufletului său cald și ales.”

Închiderea școlii a fost cauzată atât de dificultăți financiare cât și de activitatea politică a membrilor „Societății Filarmonice”, care îi făcea ținta intrigilor și scandalurilor orchestrate de adversari.

Un alt factor determinant l-a constituit concurența trupelor de teatru străine, în perioadă prevalând gustul înaltei societăți pentru piese scrise și jucate în limba franceză.

Prin proiectul „Școlii de muzică vocală, declamație și literatură”, „Societatea Filarmonică” a contribuit nu doar la pregătirea actorilor și stimularea creației dramatice naționale, prin reprezentațiile în limba română, ci și la formarea și educarea unui public de teatru, fapt care va grăbi împlinirea dezideratului membrilor fondatori: un Teatru Național.

Text: Alexandra Rusu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor)

În imagine: Ilustrații din „Le Fanatisme ou Mahomet le Prophete” de Voltaire.

Sursă: https://www.wikiwand.com/de/Mahomet_der_Prophet

Bibliografie:

1. George Baiculescu, Ioan Massoff, Teatrul românesc acum o sută de ani, București, Editura Vremea, 1935.
2. Ion Diacu-Xenofon, Viața și opera unui nedreptățit. Costache St. Caragiale, Teatru vechi românesc. Pagini inedite, 1940.
3. Dan Dumitru Iacob, Elitele din Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2015.
4. Radu Olteanu, București în date, întâmplări și ilustrații, București, Editura Paideia, 2010.
5. George Potra, Din Bucureștii de ieri, Vol.I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină