Să se lase de politică cei ce nu știu ce este sufletul istoric al unui popor!

Nu ne putem apăra de aceste «curente generale în omenire?» Dar de ploi, de neauă și întroienire cum ne apărăm casele, cărările și drumurile? Prin înlăturare! Prin lopeți și sape, prin târnăcoape, prin înlesnirea scurgerii și a topirii.

Foarte adesea ajunge un măturoi… Românul știe că „omul vrednic și voinic se luptă și cu vânturile”. Caracterele puternice și mințile agere fac drumuri și prin stânci, dar mi-te prin neauă!

Apoi Tudor, marele Iordache Golescu, Gheorghe Lazăr și boierii aceia după vremuri asemenea drumuri construiseră prin cele stânci ale civilizației fanarioate.

Dar drumul făcut de Lazăr era scurt și strâmt, căci puțini îl înțeleseră pe acest luminător, puțini l-au ajutat. Ploile din cereasca democrație europeană repede prăvăliră nisip de pe stânci și drumul se strică.

După curentul grecesc, ne pomenirăm cu altul, cu cel franțuzesc. Toată dezvoltarea noastră se opri de nou și fu compromisă pentru multă, foarte multă vreme.

În locul legilor vechi ce trăiau de veacuri în conștiința poporului, în locul credințelor și moravurilor vechi ale pământului, totdeauna bune ca vinul cel vechi, fură aduse legi noi din credințe noi, periculoase ca vinul cel nou, ca tulburelul care se urcă la cap, legi franțuzești fără nici o legătură cu trecutul, mai toate fără nici un rost pentru prezentul, pentru trebuințele lui adevărate, puține dar reale; legi absolut străine din capete străine și slabe, legi absolut inaplicabile fură prăvălite ca pietroaiele de moară în popor.

Amenințau să-i scoată sufletul. Dar sufletul unui popor e mare și puternic. Îl scoți din orașe, el se retrage și se condensează la țară. Dar orașele mor. Uitați-vă la ele!… Numai schelete.

Un alt suflet intră în ele: e sufletul civilizației mondiale, e «progresul omenirii» cu o nouă omenire în România. Bucurați-vă, românilor! Căci plata voastră multă va fi în cerul «omenirii»…

Deocamdată însă plângeți și vă tânguiți. Căci sufletul românesc, scos din orașe și condensat la țară, e adânc mâhnit, e mânios. Satele nu-l pot stăpâni.

Căci prea e mare și adâncă și veche acum batjocura ce i s-a adus. Sufletul acela e teribil în mânia lui, în răsbunarea lui pentru alungarea lui din orașele țărei, pentru înlocuirea lui cu un suflet venetic.

Mânia aceea condensată la țară face că pleznesc toate legile cele noi. Toată Fraternitatea și Egalitatea miniștrilor cu primarii,… toată șandramaua democrației franțuzești pe străvechi pământ românesc pârăie; stă să se facă țandere…

Învățătura? Să se lase de politică cei ce nu știu ce este sufletul istoric al unui popor, civilizația lui proprie, cultura lui proprie.

Aurel C. Popovici, „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”, 1910. Cartea a fost republicată la Editura SENS, în 2020.

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină