Românii din VALEA TIMOCULUI

Timacul sau Timocul cum s-a încetățenit greșit sub succesivele ocupații maghiare și sârbe, Valea Timocului sau Craina Timocului este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc și în zonele montane adiacente acesteia.

Este formată din județele sârbești Branicevo, Morava de Est, Bor și Zaječar, precum și regiunea bulgară Vidin. Uneori, regiunea este numită în mod savant Tribalia (după tribali, o ramură a dacilor din Antichitate care a trăit în nord-vestul Bulgariei de azi) sau Podunavia în evul mediu.

În această regiune trăiește o importantă populație românească, numită de către sârbi și bulgari „rumuni” sau „vlasi” (vlahi). Conform recensământului sârbesc din 2011, aceasta comunitate numără 35.330 de persoane în documente, dar prin prisma numărătorii paralele recensămintelor oficiale, extrapolate cu numărul gospodăriilor și a numărului de copii (care nu au voie să studieze în limba maternă), se estimează a fi în jur de 300.000.

Împăratul roman de origine dacă Galerius s-a născut în aceasta regiune, pe moșia familiei unde a construit înainte de moarte, în apropiere de actualul oraș Zaicear (mai exact în satul Gamzigrad, locuit majoritar de români) palatul fortificat Felix Romuliana, dedicat memoriei mamei sale, Romula (originară de pe Valea Oltețului din Oltenia de azi – Reșca). La o distanță de circa 60 km S-E, spre Dii/Vidin, s-a născut nepotul acestuia, viitorul împărat Maximin Daïa.

Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțineau și Podunavia: „Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia…”

În Timoc aveau moșii nobilii români, ceea ce explică utilizarea titlului de Podunavia („Sudul Dunării”, din slavonă) de către unii domnitori munteni din secolele următoare. Tradiția populară a reținut construirea Mănăstirii Coroglași, azi Miloșevo în Timoc de către Mircea cel Bătrân.

Miloș Obrenovici, un erou național sârb cu înrudiri românești, obține, având protecția Rusiei, care avea trupe în Țara Românească (perioada Regulamentului Organic), prin Hatișeriful de la 1830, autonomia Serbiei și solicită anexarea județelor majoritar românești, Timoc și Margina (Craina).

Printr-o intervenție militară, trei ani mai târziu (în 1833), acestea sunt ocupate, iar granița cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima oară despărțirea românilor din Timocul sârbesc de cei din Timocul bulgar. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reușește să se învecineze cu Țara Românească.

Obrenovici inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Dascălii români sunt înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna.

Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația -ici, -ovici sau -evici. Procesul de asimilare forțată a românilor din Timac a durat zeci de ani și a crescut în intensitate și complexitate. Și continuă și azi.

În 1883, în timpul Răscoalei din Timoc, au avut loc bătălii între țăranii și meseriașii din Timoc și trupele regulate ale Serbiei. Răscoala a fost determinată de Criza Regală provocata de Nicolae alu Pașcu (alias Nikola Pašić) liderul Partidului Radical, câștigător în alegeri, pe fondul mai vechilor abuzuri ale autorităților locale și ale guvernelor centrale. Mulți țărani au fost uciși și condamnați după terminarea răscoalei.

Începând din 1833, românii/vlahii timoceni nu au mai avut dreptul la limba maternă în școli și biserici. E un adevărat miracol că aceasta a supraviețuit, fiind vorbită doar în familie. Totuși, fără școală și biserică, mulți dintre vlahi nu mai știu cine sunt iar sentimentul apartenenței la identitatea românească aproape a dispărut.

Nu știu aproape nimic despre Eminescu, Mihai Viteazu, Baba Novac sau Mircea cel Bătrân. Dar, chiar și în aceste condiții, comunitățiile române din Serbia au reușit să mențină, multă vreme, două publicații proprii: „Vorba Noastră”, la Zăiecar, și ziarul bilingv „Bilten” la Pojarevăț. Ambele au fost interzise însă  în 1948.

Semnalul luptei pentru emancipare a românilor timoceni din Serbia l-a dat, în 2003, preotul Boian Alexandrovici care a ridicat, la Mălainița, din fonduri proprii, pe un teren aflat în proprietatea sa, prima biserică ortodoxă română din Serbia de răsărit. Scandalul care a urmat a repus pe tapet problema identității vlahilor/rumânilor și apartenența lor la neamul românesc.

”O populație de aproape 300.000 de români sunt total lipsiți de drepturi, într-o țară care pretinde că e democratică și vrea să intre în Uniunea Europeană. Toate celelalte minorități din sudul Dunării, bulgarii, albanezii, bosniacii au căpătat drepturi. Noi, nu.

Discriminările statului sârb față de români, comparativ cu alte etnii, au existat dintotdeauna, deși noi am luptat umăr la umăr alături de sârbi, noi am vărsat sânge pentru Serbia, în toate războaiele de eliberare.

Iar pe de altă parte între România și Serbia n-au fost niciodată războaie, au existat întotdeauna relații de prietenie, spre deosebire de Bulgaria și Ungaria, care au fost de partea „cealaltă”, în ambele războaie mondiale. Și totuși, chiar acum, de curând, președintele Serbiei, Alexandru Vucici, a declarat că astăzi între Serbia și România sunt cele mai bune relații istorice.

În ce privește comportamentul statului român, acesta nu prea a făcut nimic pentru românii din Valea Timocului. Niciodată. Nu l-au interesat. Și asta trebuie recunoscut, chiar dacă unora de la București nu le place să audă acest adevăr. Și pentru că pe noi nu a avut cine să ne apere, sârbii au făcut cu noi ce au vrut: ne-au schimbat numele, nu ne-au dat dreptul la limba română în biserici și școli”.

(Predrag Balaşevici – preşedintele Partidului Neamului Românesc  – declarație la 6 TV – 23 ianuarie 2020)

”Serbia și România au semnat pe 2 martie 2012, la Bruxelles, un protocol prin care Serbia și-a asumat niște responsabilități față de comunitatea noastră, în legătură cu școala, biserica, mass-media și reprezentarea în Parlamentul Serbiei. Au trecut opt ani.

Statul sârb nu a respectat NIMIC din acest protocol iar România a uitat de el. Și de noi. Am avut ocazia, anul trecut, la Belgrad, să-l întâlnesc pe ministrul de Externe al României, dl. Meleșcanu, și să-l întreb dacă el, ca ministru de Externe, e mulțumit de respectarea lui de către statul sârb.

Mi-a răspuns că el nu știe nimic de acest protocol, nici nu știe că există. Păi dacă o instituție atât de puternică a statului român nu știe de existența propriilor protocoale, ce să mai zicem de alții? Răspunsul d-lui Meleșcanu reflectă perfect atitudinea statului român față de noi”.

(Predrag Balaşevici – declarație la 6 TV)

”Din păcate, statul român nu cere reciprocitate în privința drepturilor, inclusiv financiare, pe care le acordă minorităților naționale, inclusiv comunității sârbe din România. Și ceea ce nu ceri, nu ți se dă. În Serbia, fiecare minoritate are un consiliu național al minorității respective. noi avem două consilii naționale, unul al românilor, altul al vlahilor.

Asta e făcută de statul sârb tot pentru dezbinare, dezintegrare și deznaționalizare, căci așa-zisa limbă vlahă nu există. E una singură, limba română, indiferent cum s-ar numi ea.

Toate proiectele noastre care au reușit, au reușit nu prin instituțiile statului, ci prin sprijinul unor români patrioți, cum sunteți dumneavoastră, sau domnul Doru Dinu Glăvan sau domnul Ringo Dămureanu, cărora le-a păsat de românii din Valea Timocului”.

(Zavişa Jurj – preşedintele Asociaţiei pentru cultură a românilor/vlahilor „Ariadnae Filum” din Bor – declarație la 6 TV)

”Sunt născut într-un sat de lângă Cladova, vizavi de Șimian. Eu, când am plecat la școală, nu am știut niciun cuvânt în limba sârbă. Învățătorul care ne învăța sârbește era român născut la Turnu Severin și îl chema Pănescu. În Serbia purta numele de Panici și vorbea cu noi numai în limba sârbă.

Aveam voie, în afara orelor, în pauze, să vorbim românește. Acum copiilor vlahi care învață în școli sârbești (altele nici nu sunt n.r.) le este interzis și în pauze să vorbească românește. Mai nou, statul sârb încearcă să creeze o identitate și o limbă artificială, cea vlahă, diferită, zic ei, de cea românească.

De aceea au introdus în unele școli, facultativ și la alegere, și „limba vlahă”, și limba română. Numai că statul sârb, deși încearcă să impună  „limba vlahă” ca fiind diferită de limba română, nu o recunoaște oficial, pentru că nu e standardizată. Și nimeni nu învață nimic, de fapt”.

(Dragișa Constantinovici, președintele Asociației Românilor și Vlahilor TRAIAN, din Cladova – declarație la 6 TV)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină