„Româna, limba vechilor cazanii”. Cuvântul „biserică” nu vine din latină, ci din pelasgă

În „Româna, limba vechilor cazanii”, volumul 1 (carte în curs de apariție la Editura Uranus), Lucian Costi intră pe un teren greu, care nu ține doar de limbă.

El explorează bagajul lexical al ortodoxiei române, adică toți termenii utilizați în mod curent, zi și noapte, în serviciul religios creștin ortodox de când se știe în România. Una dintre concluziile cărții este că alfabetul chirilic este străvechi românesc!

Proporția demersului autorului împotriva falsului instituționalizat de străini și acceptat în mod laș și pervers de autoritățile române de veacuri până în zilele noastre depășește în mod sigur povestea aceea cu David și Goliath.

Lucian Costi reface în această carte istoria universală a cuvântului în datele ei majore și arată că limba română face parte din limbile de început ale omenirii, iar creștinismul român este de când lumea.

Ruptura și falsurile suferite sunt evenimente care trimit la ce s-a întâmplat în Turnul Babel unde limbile s-au încurcat din cauza relei credințe.

Liberul arbitru pe care i l-a acordat Dumnezeu omului presupunea responsabilitate și da naștere relației cauză – efect. Dar acestea sunt vorbe mari și în realitatea concretă se întâmplă altfel.

Istoria arată că oamenii au greșit și greșesc. Interesele puterilor politice amendează tot timpul liberul arbitru. Așa s-a întâmplat și în acest caz.

Ceea ce scrie Lucian Costi despre limba română este unic. Avem o reconstituire a limbii. El nu inventează nimic. Doar deduce pe baza unor argumente extrase dintr-o uriașă bază de date pe care el și-a construit-o.

Baza sa de date cuprinde limbi vechi și noi în istoria lor, toate văzute ca un edificiu de înțelesuri. Fiecare cuvânt are un înțeles care rezultă din părțile lui componente, morfeme semantice formate din una sau mai multe litere.

În comparație cu altele, limba română are cele mai multe familii de cuvinte pornind de la cuvântul însuși sau de la sinonime, dar și de la familiile de morfeme sau coduri.

Să luăm cuvântul neam de care ne vom ocupa și mai târziu când vom ilustra cele trei cazuri și etimologiile lor.

Acesta, cu rude dovedite istoric în sanscrită, sumeriană, egipteană, în limba română are sinonimele: porodiţă, viţă, pojijie, stepenă, tălaie, cimotie, nemotenie, sânge, nat, seminţie, spiţă, dar și morfeme comune care nasc alte cuvinte neam, nemeș, nene, nepot, agneț, pâine.

Fiecare dintre sinonime are câte o familie […]. Am dat doar un exemplu.

Toate componentele limbii astfel reconstituite se încadrează într-un sistem arhitectural caracterizat prin semnificație și structură de rezistență.

În ciuda asimetriei conflictului – un om contra instituțiilor oficiale care au de partea lor prejudecata unui sistem educațional practicat în societate insistent și continuu de aproape două sute de ani, Lucian Costi, arhitect de meserie și filolog de rasă, își continuă netulburat lucrarea și analizează compunerea și istoricul instituțiilor ortodoxe române, al slujbelor fundamentale și al instrumentarului liturgic.

Avem, prin urmare capitole dedicate bisericii și mânăstirii, proscomidiei, agnețului și prescurii, cădelniței, spovedaniei și botezului, aflăm cum trebuie înțelese noțiunile de dar, har, iad și rai, duh și spirit, ce înseamnă Precista, ce înseamnă păgân, neam și adevărat (cuvânt care se rostește de cinci mii de ani în limba noastră).

Toate acestea sunt conexate cu particulele creatoare aparținând și altor cuvinte cu care formează familii semantice și dovedesc resursele productive extraordinare ale limbii române.

Fiecare din aceste noțiuni sunt analizate istoric, lingvistic, tematic, comparativ cu câteva zeci de limbi, inclusiv hitita, sumeriana, sanscrita sau avestica, atât integral, cât și în ce privește particulele fundamentale de construcție, ceea ce rezultă fiind câte o adevărată enciclopedie la îndemâna cititorului sau celui mai exigent cercetător. Am caracterizat foarte sumar câteva aspecte din volumul 1.

Lucian Costi face, de pildă, afirmația (și demonstrația!) că „biserica” e un cuvânt care nu provine din latină.

„Savanții” așa spun, că biserica ar proveni din cuvântul latin basilica. Este, mai întâi, o păcăleală fonetică destinată doar naivilor care cred că ceea ce seamănă și răsare, pentru că transformările consoanelor și vocalelor din cuvântul așa-zis originar către celălalt sunt iluzorii și se petrec doar într-o minte încurcată.

Semantic, este o altă păcăleală. Acest cuvânt desemna în latină un edificiu laic cu o destinație de judecătorie, comercială sau de promenadă, și cu o arhitectură total neadecvată unui lăcaș de cult. Într-o basilică fuseseră condamnați sute de mii de creștini în perioada idolatrică.

Era asimilată unei instituții care în primul rând producea rău și suferință. Mai târziu, după oficializarea creștinismului, s-a produs schimbarea destinației, doar pentru patru instituții religioase din Roma (Sfântul Petru din Vatican, Sfântul Ioan din Lateran, Sfântul Paul în afara Zidurilor, Sfânta Maria Majoră) şi pentru una din Constantinopol, basilica Sfinţii Apostoli.

Termenul încetățenit în limba latină și aproape similar în limbile romanice pentru biserică, adică edificiul special construit și amenajat în care se adună credincioșii creștini pentru slujbele săvârșite de preoți era ecclesia.

Oricum termenul de basilica apare către sfârșitul secolului al patrulea, prin anul 380. Dar savanții noștri nu și-au pus deloc întrebarea legată de cum se numea până atunci edificiul în care slujiseră discipolii Sfântului Andrei, românii Sf. Niceta de Remesiana, Sf. Ieronim din Dalmaţia, Sf. Ioan Cassian, Sf. Dionisie Exiguul din Dobrogea?

S-or fi gândit ei la ce scria N. Densuşianu despre celebrul sanctuar preistoric din Insula Şerpilor: „În colindele române, imne religioase poporale, a căror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine, se celebrează şi astăzi sfinţenia şi magnificenţa miraculoasă a unui templu preistoric numit «Biserica cea mare cu 9 altare» sau «Mănăstirea albă sfântă»… această ilustră Mănăstire, albă, mare și sfântă se afla în părțile de răsărit ale țărilor române în prundul Mărei negre, în ostrovul mărilor – în ostrovul mărei – sau într-un ostrovel de mare lină,… mai are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi 9 de făclie.

Ea este foarte veche, pe din afară e acoperită cu muşchiu, iar pe din lăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea despre răsărit către «sfântul soare»… Întreaga Mănăstire e ca un «mândru soare»”( Dacia Preistorică p.105-107).

Să lămurim totuși de unde vine cu adevărat termenul basilica. Etimologia nu e latină. Termenul vine din greaca veche basilikèstoá care înseamnă casă regală.

Dar adjectivul basilikè, la rândul lui, este o combinație care vine de la cuvântul basileus, care înseamnă domn, rege. Cu toate că asta înseamnă, basileus nu este un cuvânt grecesc.

El vine din pelasgă, adică limba oamenilor pe care grecii i-au găsit când au venit în insulele Mării Tracilor, într-o traducere foarte apropiată, pe scurt, vine din limba română. Iată cum ne-am întors de unde am plecat, dar pe alt plan și pe alt subiect.

Oricum l-ai lua, cu toate metamorfozele lingvistice, istorice sau geografice, cuvântul tot românesc rămâne. Regele coincidențelor tot cu românii ține.

Lucian Costi se apropie mai mult de adevăr și arată, la capătul unei demonstrații de mare ținută intelectuală și de frumoasă erudiție logică, morfem cu morfem, ce înseamnă cuvântul BISERICA = CLĂDIREA UNDE SE STRÂNG SUFLETELE PENTRU A ADORA SOARELE CA SĂ LE FIE BINE.

DUMITRU IONCICĂ

Fragment din „O parte din Turnul Babel”, prefața cărții „Româna, limba vechilor Cazanii” vol I, de Lucian Costi, carte în curs de apariție la Editura Uranus (Va urma)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină