Regulamentul pentru Servitori

Posted on 27 iunie 2021 by Marin Teodora in Cunoaște România, Dezvăluiri, Istorie // 0 Comments

Mandatele lui Emanoil Protopopescu-Pake la primăria capitalei (1888-1891) au delimitat o perioadă de reforme și transformări majore în țesătura urbană, realizate prin implementarea unor proiecte (urbanistice, edilitare, de asistență socială, sanitară, servicii etc.) menite să schimbe înfățișarea Bucureștiului, care începea să arate din ce în ce mai mult precum orașele central și vest europene.

„Pentru buna desfășurare a marilor lucrări edilitare, a comerțului și activităților industriale, Em. Protopopescu-Pake a găsit oportun să protejeze interesele funcționarilor comunali, a lucrătorilor și ucenicilor” prin regulamente noi sau amendarea celor deja în uz.

Menirea acestor regulamente era aceea de a împiedica comiterea unor abuzuri și a impune taxe, de pe urma cărora să poată beneficia bugetul local, implicit eforturile de modernizare.

În data de 4 ianuarie 1889 primarul prezintă Consiliului Comunal un proiect de regulament pentru servitorii din capitală, în care se stabileau clauzele contractelor de serviciu, îndatoririle reciproce ale servitorilor și stăpânilor, funcționarea birourilor de servitori, precum și forma sau cuantumul penalizărilor, în caz de abateri.

Regulamentul a fost votat în ședința Consiliului Comunal din 20 ianuarie 1889, aprobat prin Decret Regal (Nr.579) în 24 februarie 1889 și pus în aplicare pe 1 aprilie, în același an.

Articolul 1 prevedea: „Servitori se numesc toți acei cari se angajează a îndeplini pe lângă o persoană, în o familie sau la vre un așezemânt, pe timp mărginit fie cu luna cu ziua servicii casnice sau economice.

Între acestea se socotesc și bonele, chelnerii, băeții din stabilimente publice, spălătoresele, etc.” Acestora li se vor alătura în Legea pentru Servitori: bucătari, vizitii, surugii, camerieri, sufragii, servitori în restaurante sau cafenele, „femei în casă” sau „pentru tot serviciul casei”, cameriste, „spălătorese în curte”, „nutrice” (doică), dădace, portari, rândași, isprăvnicei, argați, chelari, păstori de vite, păznici de heleșteie, iazuri, vii sau livezi, „servitori angajați pe la autorități și stabilimente de utilitate publică”.

Nu intrau în această categorie calfele, ucenicii, muncitorii din industrie și din fabrici, guvernantele, guvernorii și cusătoresele. Pentru fiecare servitor stăpânii plăteau o taxă anuală de 5 lei și erau scutiți de plata cuantumului cei care aveau un singur servitor.

Pentru a beneficia de oportunitățile de plasare înlesnite de Comună și a obține calitatea de servitor cei interesați trebuiau să se conformeze cerințelor din regulament și să aibă 15 ani împliniți.

Drumul administrativ pornea de la obținerea unui certificat de la Biroul central de Servitori, din care să rezulte felul serviciului la care se aplica și experiența în domeniu.

După obținerea certificatului, servitorii se adresau sucursalelor biroului central care aveau responsabilitatea de a-i plasa la stăpâni, eliberându-le livrete în valoare de 3 lei, numite și condici sau „condicuțe.”

„Nu este permis unui stăpân de a primi în serviciul său pe nici un servitor care nu va poseda condicuță și dacă această condicuță nu va fi vizată pe numele său.”

Odată angajat, servitorul nu putea părăsi serviciul până la termenul fixat în condică decât dacă: nu își primea salariul, stăpânul se muta definitiv în alt oraș sau dacă se îmbolnăvea.

Stăpânul avea dreptul să concedieze un servitor dacă acesta: nu dovedea destulă pricepere, aducea pagube, avea un comportament reprobabil, „de rea credință”, contracta o boală contagioasă sau dacă situația financiară o impunea.

„Condicuțele” erau valabile 3 ani și trebuiau vizate anual la comisarul de poliție contra unei taxe de 1 leu.

„Condicuța” era păstrată de stăpân până la încheierea contractului. Apoi o preda comisarului din circumscripția domiciliului său, urmând ca servitorul să o ridice în termen de 48 de ore.

Toate sumele percepute pentru libret, vize și amenzi, reveneau primăriei.

„Comisarii de Poliție erau datori a priveghea ca nici un servitor să nu stea fără servici mai mult de 15 zile. După care, nejustificând mijloace de existență, va fi isgonit, sau arestat și pedepsit ca vagabond.”

În „Darea de Seamă a Administrației Comunei București de la 1 ianuarie 1889 până la 1 ianuarie 1890”, prezentată de primar Consiliului Comunal, în ședința din 23 februarie 1890 s-au evidențiat lucrările Biroului Central de Servitori, ale cărui atribuții erau determinate de noul regulament.

Biroul central era sprijinit de birourile sucursalelor și de Poliția Capitalei. Sucursalele percepeau 2 lei de la stăpâni și 2 lei de la servitori pentru serviciul de plasare. Regulamentul anterior lăsa în grija birourilor stabilirea cuantumului serviciului, fapt care generase multe abuzuri și „scandaluri”.

Pe lângă cele 6 birouri, sucursale ale primăriei, cetățenii români sau naturalizați care depuneau la primărie o garanție de 2000 de lei, făceau dovada că nu au avut vreo condamnare sau nu au deținut o casă de prostituție, puteau deschide alte sucursale.

Astfel era descurajată „mulțimea de samsari care, fără nicio regulă mijloceau angajări de servitori pe la stăpâni.”

După primele luni de la intrarea în vigoare a regulamentului s-a observat că puțini servitori aplicau pentru obținerea unui certificat deoarece procedura presupunea nu doar probarea identității dar și implicarea unui garant.

Alții pur și simplu nu doreau să fie fotografiați la sediul poliției.

Pentru a depăși aceste inconveniente și a facilita încasarea „venitului din condicuțe” autoritatea comunală a autorizat birourile sucursalelor să elibereze livrete înainte de eliberarea certificatului cerut de regulament.

Preceptorii Comunei au fost însărcinați să distribuie condicuțe și servitorilor angajați înainte de aprobarea regulamentului și promulgarea legii.

Pentru a evita frauda, servitorii care se mutau de la un stăpân la altul trebuiau să obțină o nouă condică, nu doar o simplă viză.

De la 1 aprilie 1889 până la 31 decembrie 1889 s-au încasat 38.505 lei din eliberarea libretelor și se preconiza încasarea a 200.000 lei până la 1 aprilie 1890.

Text: Alexandra Rusu

Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor