Principiul naționalităților și reacțiunea națională!

Spre a înțelege principiile politicei naționale, trebuie să ne dăm seama întâi de origina chestiunii naționalităților, de adevăratele ei cauze. Mai întâi și întâi: de când se vorbește de «naționalism»? De când nu se mai practică. De când statul a părăsit politica veche, a bunului-simț, și a înlocuit-o cu artificii, cu teorii de exagerată centralizație și uniformitate, de egalitate la suprafață. De când – și ori de câte ori – bărbați de stat incapabili au rupt firele dezvoltării naturale. De când frazele retorice șterg fazele istorice.

Chestiunea naționalităților s-a ivit îndată ce pretinși bărbați de stat au căutat să simplifice politica statelor poli-naționale înlăturând din ele cu forța caracterul polinațional; căutând să extermine din aceste state individualități de popoare ce trăiau în număr considerabil pe teritorii proprii, trăiesc și vor să trăiască mai departe și să se dezvolte în spiritul lor propriu național.

Principiul naționalităților a fost și este un principiu reacționar în toată puterea cuvântului. Pentru că a fost și este cea mai firească și cea mai legitimă revoltă a naturei siluite a popoarelor; o reacțiune națională în contra sistemului de nivelare cosmopolită, în contra străduințelor brutale de intervenție a unor state ajunse pe mâna unor adevărați visători sau chiar vandali în politică și cultură.

State cari existaseră până atunci, sub raportul naționalităților, în pace, timp și sute și chiar de o mie de ani, se apucaseră deodată să inventeze probleme ce nu există pentru stat. Se apucaseră să transforme întregi națiuni, cerându-le să-și uite limba lor națională și să adopte alta, cerându-le să-și renege toată individualitatea lor proprie și să se contopească într-o singură națiune, străină de ele.

Pentru că guvernul respectiv avea simpatii pentru ea, și antipatii pentru celelalte. Pentru că crezuse de cuviință să-i libereze ei, numai ei, un bilet de liberă petrecere în țară și în lume. Pentru că găsea că nu-i frumos și nu se cuvine ca într-un stat să fie mai multe nații, cu mai multe limbi, cu mai multe credințe și moravuri. Numai una să fie. Căci așa-i și în alte țări. Așa se cuvine să fie.

Căci așa și guvernarea e mai simplă. Ea nu mai prezintă nici o dificultate. Orice mediocritate, cu oarecare înlesnire la vorbă, poate ajunge atunci chiar ministru. Și așa s-a procedat.

Amatori de generalizări superficiale, de uniformitate în toate se hotărâră deci să impună, în mod forțat, prin intervenția statului, limba și mentalitatea unei națiuni tuturor celorlalte, chiar și unde acestea formau și formează covârșitoarea majoritate a locuitorilor. Toate acestea sub pretext de «cultură».

De atunci datează mania guvernelor de a ferici toate popoarele și toate clasele cu o cultură unitară, adică egală și uniformă cu ideile unui domn ministru de instrucție oarecare, cu simpatiile și antipatiile d-sale istorice, filosofice, lingvistice ș. a. […].

Acest intervenționism al statelor a creat chestiunea naționalităților. Precum crease pe cea religioasă, precum creează acum, tot el, pe cea «socială».

În loc ca guvernele să fi respectat, cu cea mai sinceră bunăvoință, particularitățile fiecărei națiuni; în loc de a le da tuturora o mai mare măsură de libertate spre a se dezvolta în același spirit, în al lor propriu, în care se dezvoltaseră până atunci încet, dar sigur, prin mici rivalități și compromisuri localizate – ele s-au crezut mai luminate și mai înaintate, decât, d. e. Maria Teresia, și se amestecară în chestiuni ce nu erau și nu sunt de competența statului. Și nimeriră într-un viespar provocând lupte, cari – în Austria – țin, de 120 de ani, întreaga împărăție într-o continuă zbuciumare și slăbire.

Până acum, în special Austria a trebuit să plătească această intervenție a statului, pornită din teorii greșite, cu provinciile italiene, cu revoluția ungurească, cu o umilire față de Rusia la Șiria, cu o nouă întrerupere a continuității în dezvoltarea imperiului: cu restabilirea Ungariei, sfărâmată la 1525 la Mohacs, și astfel cu primejduirea dezvoltării firești a unui mare imperiu dintr-un conglomerat de regate odinioară indepentente și slabe, și în fine cu o deslănțuire a patimelor tuturor naționalităților. Azi, ele toate se războiesc, cu o negrăită ură, unele contra altora, și mai toate atacă astăzi însăși existența întregei monarhii.

Azi libertatea nu mai ajunge pentru o rezolvare a chestiunii; azi statul trebuie să facă națiunile «egale»…

Monarhia, apucând odată pe calea fatală a intervenționismului și distribuind de atâta vreme favoruri, naționalitățile o asediază acum din toate părțile, și se ceartă zilnic pentru că acum «egalitatea» unora nu e deloc ca a altora; pentru că a unora e mai mult decât integrală, iar a altora e o adevărată exploatare…

Și statul stă, ca măgarul lui Buridan, între două tabere de naționalități ce-i plătesc biruri, dar pe cari el nu le mai poate guverna, pentru că nu le mai știe împăca.

Exact ceea ce produsese statul cu amestecul său în chestiuni religioase când căuta ba să facă pe protestanți catolici, ba viceversa.

Războiul de 30 de ani, revoluția lui Cromwell în Anglia, Noaptea St. Bartolomeu în Franța, Vesprele Siciliene etc. etc. întocmai ca războaiele Austriei cu Italia, o mare parte a Chestiunii Orientului, luptele naționale fără contenire în Austria și Ungaria – toate acestea au fost și sunt o vulcanică protestare ce răsună, prin secole de amar și de durere, contra intervențiunii statului în chestiuni ce nu-l priveau.

Toate aceste zguduiri sunt tot atâtea irecuzabile dovezi că întreg tărâmul istoric al țărei, toate temeliile statului se cutremură și-l amenință a-l îngropa sub ruinele sale când guvernanți nepricepuți, reformatori-cârpaci conduc destinele lui.

Când caută să producă în mod mecanic o uniformitate și o egalitate în chestiuni ce nu se pot rezolva, în chip normal, decât acordând măsura necesară de libertate noilor nevoi, fazei celei noi a vechii dezvoltări istorice fără a-i rupe firul continuității de până acum.

În cazul concret ce ne preocupă aici: fără a vătăma toate vechile așezăminte, toate vechile idei: credințele, limbele, tradițiile și moravurile din diferite provincii.

Iată dar că principiul naționalităților nu este în fond decât înfierarea unui nechibzuit intervenționism de stat, a democrației cezariste, a orișicărei democrații exagerate.

Căci a face cu de-a sila pe catolici protestanți sau pe aceștia cu de-a sila catolici; a face pe români ș. a. cu de-a sila când nemți, când unguri, când muscali, nu este altceva decât străduința doctrinarilor democrați cari vor să facă cu de-a sila pe proprietarii țărei proletari și pe proletari cu de-a sila proprietari, spre a-i «egaliza» pe toți, a-i îmbrăca pe toți în uniforme de uzine, și a-i ridica pe toți, cu macaraua unei instrucții publice de bâlci, pe platforma unei civilizații distructive.

Toate aceste convertiri și transformări siluite s-au făcut din încântarea câtorva despoți mici sau mari de idealul egalității și al uniformării.

Un șovinist maghiar, care în ignoranța sau brutalitatea lui tinde a le răpi românilor naționalitatea, nu-și poate explica cum aceștia nu simt frumusețea și utilitatea publică de a fi și ei maghiari, de a fi la fel cu aceștia în toate.

Ar fi așa de frumos!… Toți o apă, toți unguri, cu drepturi egale în aceeași limbă, în aceleași idealuri naționale… Și ar fi așa de util!… Funcționarii ungurești printre români n-ar mai avea dificultăți să învețe românește…

Tot așa democratul radical nu poate pricepe de ce n-ar fi cei bogați mulțumiți dacă li s-ar lua averile spre a li se egaliza cu cei inegali? Ar fi așa de frumos!… Toți cetățenii să fie egal de bogați sau egal de săraci, să se hrănească la fel, să petreacă la fel, să fie egali cu toți «oamenii» pământului.

Și după cum statul intervenționism în chestii naționale distruge, din mania uniformității, autonomiile provinciale, tot așa cer și democrații ștergerea statelor de la ordinea zilei… La ce trebuie atâtea patrii deosebite?

Atâtea dificultăți!… O singură patrie să fie: planeta pământească! Ar fi așa de frumos!… Toate națiunile să formeze o singură națiune, cu o singură limbă, într-o singură republică planetară…

Toată munca reglementată, toate petrecerile la fel, un mare clopot planetar (d.e. după micul model al celui din statul Paraguay condus de jesuiți) anunțând ora de muncă, ora de mâncare, de distracție, de culcare, de începerea actului sexual-«social»…

Ce rânduială în uniformitate, ce frumusețe în egalitate!

„Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii modern” de Aurel C. Popovici, Editura SENS, 2020. Cartea a fost tipărită pentru prima dată în 1910 și n-a mai fost republicată până acum.

Text preluat din bilunarul Certitudinea

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină