Povestea unuia dintre cei mai talentați fotografi ai Bucureștilor interbelici: Nicolae Ionescu (Foto)

Nicolae Ionescu s-a născut în toamna anului 1903, într-o locuință modestă de la marginea Bucureștilor. Lipsit de tată, a cunoscut doar dragostea părintească a mamei, o femeie simplă, ce își câștiga existența lucrând la Uzina de Gaz din apropierea casei.

Primele învățături le-a dobândit ca elev al uneia dintre cele mai vechi școli bucureștene, Școala Gimnazială „Ienăchiţă Văcărescu”.

Deși sărac și suferind din cauza multor neajunsuri, se dedica în întregime studiului, cheltuindu-și puținele economii cumpărând cărți: „Din cei 30 de bani pe care mi-i dădea mama, învăţasem să mănânc numai cu 15 (5 bani resturi de mezeluri şi 10 bani pâine), iar cu restul de 15 bani cumpăram numere vechi din Biblioteca pentru toţi”.

Izbucnirea Primului Război Mondial l-a împiedicat însă să urmeze cursurile unui liceu, fiind nevoit să se angajeze pentru a se putea întreține.

A început să lucreze la diverse tipografii ale vremii, precum „Fortuna”, „Minerva” și „Cultura Națională”, unde avea să-i cunoască pe Vasile Pârvan, I. G. Duca, Dr. C. Angelescu și Eugen Lovinescu.

Cu timpul, ajunge să se perfecționeze ca zetar sub îndrumarea lui Dimitrie Demetrian, unul dintre specialiştii eminenţi, de a-l cărui sprijin s-a bucurat necondiționat:

„Mă lua la el acasă duminicile şi, cu o bunăvoinţă de părinte, îmi punea la dispoziție colecţii de ani întregi din reviste de specialitate germane, franceze şi, mai ales, elveţiene. Aceasta a constituit baza, pe care am adunat apoi toate celelalte cunoştinţe tehnice ale mele.”

În 1924, termină cursurile serale ale licelui „Sf. Sava”, progresând totodată și în studiul limbilor străine.

Învață franceză și germană la un nivel avansat, mai ales pentru a se putea specializa în domeniul fotografiei: „Aveam – îşi amintea el – un manual german de fotografie şi fotografia era marea mea pasiune”.

Dragostea pentru fotografie va face ca în 1927, la numai 24 de ani, să facă parte din „Serviciul Fotografic al Armatei Regale”, prilej cu care începe să se dedice acestui domeniu în totalitate: „În fiecare vară am colindat ţara pentru a-i fotografia metodic cele mai reprezentative colţuri, adunând clişee pentru organizarea unui muzeu de fotografie.”

În 1930, pleacă în Franța, unde va lucra ca operator asistent, însă „văzând acalmia care domnea în studio” se reîntoarce în țară doar după câteva luni, hotărât a-și îndeplini visul înființării muzeului de fotografie.

Se angajează la tipografia „Cultura Națională”, unde muncește din greu pentru a-și atinge scopul: „Atelierele lucrau în două echipe, iar eu eram singurul revizor şi mai tot timpul eram obligat să lucrez în două echipe.

Pe de altă parte, aveam nevoie de material fotografic şi trebuia să lucrez fotografii pentru librăriile din oraş, aşa că de multe ori mă culcam pe la 3-4 dimineaţa, iar la 7 eram la serviciu!“

Datorită priceperii și pasiunii sale, numeroase locuri bucureștene, dar și orașe și peisaje din țară au fost surprinse în mod inegalabil: „Pasiunea pentru vânătoarea de fotografii m-a purtat pe drumuri, în lungul şi în latul ţării.

Pe aceste drumuri, [pe] care, în cea mai mare parte, le-am străbătut pe jos, cu sacul în spinare, aparatul de fotografiat pe umar şi ochii însetaţi de minunăţiile locurilor ce colindam, am învăţat nu numai să-mi cunosc, ci mai ales să-mi iubesc ţara. (…)

Astfel, an de an, neştiute decât de câţiva, s-au adunat într-o modestă casuţă aproape 7000 de clişee, lucrate cu multă grijă – reproduceri fidele ale locurilor prin care am trecut, cu toate manifestările vieţii, cu toate bucuriile şi necazurile lor”.

Fotografii ale Bucureștilor interbelici, cu străzi pline de farmec, contrastând cu periferiile îngropate în sărăcie, sunt atât de reușit realizate, încât e de ajuns o singură privire ca o lume crezută demult apusă să reînvie izbitor.

Iată strada Lipscani, plină de oameni frumos îmbrăcați, cu trotuare pavate și reclame atrăgătoare; priviți, peste timp, o pereche de tineri dansând la restaurantul „Flora” de la Șosea, amuzați-vă de imaginea unui măgar ce privește blând către obiectiv, în timp ce merge agale pe străzile orașului.

Continuăm să răscolim fotografii și se face, deodată, iarnă și noapte în Bucureștii interbelici. Pe străzi abia se zărește câte un muscal ce pare de departe o statuie acoperită de zapadă.

Asupra cărei fotografii să ne mai oprim? Imaginea cu olteni plecând din piață este cu siguranță una dintre cele mai artistice și impresionante. „Umbrele oamenilor cu coşuri par o armată de îngeri păzitori”.

În 1945, Nicolae Ionescu își îndeplinește, însă pentru scurtă vreme, visul înființării muzeului de fotografie, finanțat din banii obținuți de la editura „Enciclopedia fotografică”, ale cărei baze el însuși le pusese.

Din păcate, venirea comunismului la putere îi năruie toate planurile. Sabotat chiar de cei cărora le oferise un loc de muncă, este nevoit să lichideze editura, iar muzeul pentru care muncise ani în șir își va încheia nedrept și mult prea devreme existența.

Asemenea multor altor artiști, comunismul l-a condamnat la sărăcie și uitare. Pentru a supraviețui a fost nevoit să vândă o parte din fotografii, iar ulterior, înțelegând pe deplin năruirea visului înființării unui muzeu de fotografie, a donat cea mai mare parte a muncii sale Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române.

 Andreea Mâniceanu

Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor

 

Bibliografie:

Emanuel Bădescu, „Fotografii Bucureştilor II”, în „Ziarul de duminică”, Nr. 20, 2012; Ioana Pîrvulescu, „Jurnal fotografic”, în „România literară”, Nr. 44, 2002; Nicolae Ionescu, „România”, Editura Enciclopedică Fotografică, Bucureşti, 1938; Nicolae Ionescu, „Bucureştiul de altădată”, Editura Alcor, Bucureşti, 2004.

Sursă foto: https://i1.wp.com/blog…/wp-content/uploads/2008/01/029.jpg

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină