Povestea ultimului papornițar

Întâmplarea a plecat de la o discuţie cu un prieten cu buletin de Bucureşti, dar cu gena căpătată undeva printre pădurile şi viile Boierului Morunglav de pe malurile Oltețului, un râu ce curge țanțoș dinspre Polovragii Gorjului pana la Olt.

Şi cum vârstele ne apropie şi amintirile copilăriei de la ţară leagă întâmplări şi tresăltări de memorie comune, nu de puţine ori depănăm mici istorii din viaţa noastră de copii şi adolescenţi  despre părinţi, amici, dascăli, obiceiuri, ce mai, multe subiecte, care mai de care,cu farmecul  şi emoţia lor, în amintirea unor vremuri pe care nu le vrem uitate…

Cu hazul nostru de olteni, cu gena îmbibată de umorul neaoș al țăranului emancipat, veni vorba, uite-așa, din una în alta, despre țăranul plecat la târg, purtând la cot, cu mândrie, emblema noastră de prăzari- papornița. Cu ea mergea bunicul la târg, purtată la loc de cinste, în căruță, urmând să vină plină  cu bunătăți și alte „mici negutatorii”  pentru casă: ulei, făină, sare, mălai, zahar, rahat sau biscuiți.

Ce mai! După amiaza  eram cu ochii pe geam când venea bunicul cu  papornita plina cu surprize de la târgul săptămânal…

Și, uite-așa, din vorbă în vorbă, îi fac promisiunea unei surprize amicului meu din București – o prea respectabila paporniță –  evident nu goală, ci plină cu bunătăți, adică țuică, vin, mere, gutui, șuncă și nelipsitul praz cu coada ieșită obraznic din marginea servietei oltenești.

Fabricanții de necontestat ai celebrului accesoriu se aflau, când mi-aduc eu aminte, prin apropierea mănăstiriiclădite în timpul domniei lui Neagoe Basarab,în comuna Călui, langă Balș și nu departe de Craiova.

Așa că mă sui în mașină, fără să cunosc nicio adresă, și ajung în mijlocul satului cu pricina.

Unde poți să  afli noile bârfe și noutăți sau despre secrete neștiute de nimeni dar comentate pe larg în tot satul, mai ales în jurul sărăbătorilor de Crăciun? Bineînțeles, la cârciumă!

Ajung, dau binețe, mă recomand ca un străin admirator al satului și mănăstirii și întreb despre binecunoscutele și apreciatele accesorii olteneștimeșteșugite cu dichis la Călui,  papornițele și rogojinile.

Întrucât berile servite și demnitatea de localnic știutor al locului le dădeau un aer de superioritate, mi-au adresat un zâmbet îngăduitor și primesc  un răspuns pe măsură – „Nu se mai fac, bă, nene, demult, papornițe, la noi în sat!”

Insist cu privirea către un sătean cu privirea șugubeață și vioaie „à la Nilă” din Moromeții lui Marin Preda.

Forțez prietenia cu el și fac cinste cu câte o bere la toți, „că e ajun de sărbători”.

Și uite-așa, deodată, Nicu – noul meu prieten – își aduceaminte de nea Gheorghe, ultimul papornițar din comună care – zice el – s-ar putea să mai fie în viață, că e în satul vecin.

Strâng prietenia cu promisiunea altei beri și îl rog să mă însoțească cu mașina.

După zece minute, ajung în alt sat, cu Nicu alături, și aflu că nea Gheorghe trăiește, dar e în sat, la tăiat de porci. Că așa e la noi, la țară, faci „cete” de mseriași într-ale porcului și tai, zilnic, la curți de rude și de prieteni, câte trei-patru porci, cu precizarea că fiecare porc oferă, înainte de a intra pe mâna gospodinelor, pomana sa binemeritată și stropită cu țuică fiartă.Plus tăinuiala  de rigoare..

O vecina iese curioasă, la poartă, ne întreabă ce treabă avem cu nea Gheorghe (că trebuia să știe pentru știrile de seară ale uliței!) și aflu, deci, că nea Gheorghe mai face papornițe și rogojini (covoare oltenești!), dar rar, pentru că e singur (femeia i-a murit, copiii lui sunt, bine-merci, plecați în lume), nu mai are pentru cine lucra…

Mă încumet să intru în vorbă cu dânsa și-i spun că sunt tot un fel de fiu al satului și că musai trebuie să cumpăr niște papornițe. „Câte?”, mă întreabă, curioasă vecina… Zic: „șapte-opt, să dau și la prieteni!” „Păi – zice – îl sun pe mobil și vine acuși…”

Și, uite-așa, aflu că tanti Maria – vecina – are telefon mobil,ca și nea Gheorghe care, la cei 85 de ani, este „om  ca lumea și ne înțelegem”…

După câteva minute de „investigații”, vecina intră în legătură cu „neaGheorghe, care află de „ghișeft”. Îmi răspunse veselă: „Stați  liniștit, vine acuși-acuși!”

„Când o fi asta?” – îmi zic eu, mai ales că trebuia să plec și mai departe… Norocul îmi surâde, nea Gheorghe apare în zece minute și îmi dă mâna, scuzându-se că vine de la „pomana porcului”.

„Așa e, neică, la noi, visăm la ‹‹pomana porcului›› de când urcăm porumbii în fânar. Mai ales că vine și postu’ Crăciunului!”

Nea Gheorghe, parafrazând un titlu celebru de film, poate fi numit „ultimul papornițar”.

Trăgând anii după el, locuiește în apropierea Mănăstirii Călui, înconjurat de câteva găini și câinele credincios și locuind intr-o gospodărie „cu geamlâc”, să nu iasă căldura, iarna… Și care, cu siguranță, ar necesita multe reparații, dar vorba sa oltenească: „pentru ce, taică?”

 Păstrând  atitudinea demnă a țăranului hârșit de viață  – cândva șugubățul satului la hora din centru- neras, în așteptarea Crăciunului, cu pălăria soră cu cea a lui NeaMărin din Băilești, neaGheorghe încearcă, după puterile lui, să mai țină  „o țâră” timpul în loc.

Face papornițe și rogojini, și le vinde „de acasă”. Hâtru, mă întreabă: „Cum vrei, taică, paporniță de boier, sau de țăran?” ca și când viitoarele sale supersolicitate„vuitoane de Calui”  -papornitele- ar sta în așteptarea clientelei boierești, coadă la stănoaga porții.

Zice:„Ale  boierești au o chiotoare (nasture) de închidere ca lapoșete, din papură…  Iar cele mai populare sunt „simple” și au doar „mânere”. Despre rogojini, nu mai spun, veritabile covoare oltenești, gata să lupte în orice moment cu fostele bijuterii de la Cisnadie.

Închid omenos afacerea citind în ochii lui nea Georghe mândria făcătorului și bucuria gheșeftului din ajun de sărbători!

„Să mai treci, taică, pe la noi, că data viitoare poate bem și un vin de buturugă! Fac cinste”, zice nea Gheorghe zâmbind, cu  satisfacția afacerii reușite!

Dincolo de farmecul situației, parfumată de savoarea personajelor și a discuțiilor, amrămas emoționat, plecâd cu gândul că încă mai avem țărani la ei acasă, încă gena noastră românească trăiește…

Ca nea Gheorghe mai sunt țărani. Rămâne doar să-i căutăm,prin satele sărăcite și golașe, unde stau, poate,cu ochii pierduți pe cararea de unde ar trebui să le apară fiii cu papornițele pline de bunătăți…

Dar să nu întârziem, că nu mai pot aștepta mult…

MIRCEA PERPELEA

Sursa: CERTITUDINEA nr.104

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină