Politețea la 1900

„Calendarul Minervei” din anul 1900 – o mică enciclopedie în care cititorul putea „să găsească abundente şi bune îndrumări, lămuriri şi orientări pe toate tărîmurile vieţii practice“– compilează într-un amplu articol sumedenia de reguli de conduită care circulau în acea vreme sub forma cărților de etichetă și a manualelor de conduită.

Regulile vizează spațiul public, interacțiunea pe stradă, din mijloacele de transport sau chiar din lăcașele de cult.

Mult mai cuprinzător este capitolul dedicat spațiului privat, în special uzanțelor care însoțeau vizitele.

După spusele autorului, două reguli puteau fi urmate în orice circumstanță:

„1) E mai bine a fi întotdeauna prea politicos decât nu îndeajuns;

2) În actele vieții de salon, un om binecrescut trebuie să întrunească, pe lângă un fel de grabă rezervată, o libertate în a fi politicos, care să nu lase a se vedea studierea sau sforțarea”.

Când se făceau vizite?

Conform calendarului, „vizitele se fac la anul nou; de la 1 ianuarie până la finea lui Martie; pentru condoleanțe (doliu) în cele 6 săptămâni de la moartea cuiva; pentru felicitări (cu ocazia căsătoriilor) în cele 8 zile”.

Vizitele care urmau unei invitații la masă nu presupuneau respectarea unui interval de timp, ci doar prezentarea cărții de vizită.

În schimb, o invitație la un dineu oficial trebuia făcută cu o lună sau cel târziu cu 8 zile înainte. La invitație se răspundea în decurs de 48 de ore.

Care erau orele de vizită?

Orele de vizită se fixau în raport cu ora mesei: între 16.00 și 18.30. Doamnele care urmau obiceiul ceaiului de la ora 5 aveau grijă să pregătească pentru oaspeți o masă pentru ceai, prăjituri, sandviciuri, vinuri de desert etc.

„La asemenea ocasiuni, numai doamna casei sau fiicele ei, fac onorurile și nicidecum servitorii. Fiecare ceașcă e presentată pe un mic șervet. Tinerii trebuiesc să fie totdeauna atenți să debaraseze pe cucoană de ceștile goale”.

Cât dura o vizită?

Durata unei vizite era determinată „de gust și de conveniență”, de anotimp sau de tipul vizitei iar ca formulă generală „este întotdeauna preferabil să nu ne eternisăm”.

Timp de trei luni după căsătorie, noul cuplu avea obligația de a face vizite de curtoazie, doamna îmbrăcată într-o „rochie de lânărie” iar domnul în redingotă, cravată lungă, neagră sau colorată și mănuși deschise.

Dacă soțul nu putea participa, fiind reținut de îndatoririle funcție sale, tânăra femeie putea fi acompaniată de o rudă mai în vârstă, „care o ajută să poată suporta neplăcerile introducerei ei în lume”.

Din recuzita ritualului mai făceau parte cărțile de vizită care „aveau rolul de a ne evoca în amintirea persoanelor pe care nu putem merge să le vedem sau pe care nu le găsim acasă”.

Se introduceau „în plicuri nelipite și francate cu 5 bani” și se trimiteau după o invitație la masă (acceptată), după primirea unui anunț de logodnă, după un eveniment fericit întâmplat unui unei cunoștințe și la Anul Nou.

Interdicțiile asociate practicii se adresau mai ales tinerelor: „O femeie tânără nu trimite niciodată cartea de vizită unui bărbat: numai când el este un prieten în etate sau într-o înaltă poziție socială”.

Oaspeții erau așteptați de gazde cu 5 minute înaintea orei fixate însă mulți foloseau o ușoară întârziere ca o figură de stil a eleganței, fapt ce denotă flexibilitatea limbajului convențiilor și o continuă ajustare la contextul social.

Pășind în universul casei, „în camera de așteptare un om își lasă totdeauna aici umbrela și pardesiul, oricât de elegante ar fi acelea”.

Bărbații își descoperă capul dar păstrează pălăria în mână iar doamnele își păstrează pelerina sau mantaua, excepție făcând cele pentru ploaie.

Oaspeții sunt introduși în salon de servitor, care le anunță numele și titulatura.

„Îndată ce i se anunță cineva, doamna casei se scoală și face câțiva pași spre persoana care intră, dacă aceasta nu e cumva mult mai tânără decât dânsa. […]

Pentru a pofti să șeadă, locul de onoare e de regulă pe canapea. Bărbaților li se oferă de regulă scaune. Dacă intră o femeie bătrână și nu mai sunt fotolii disponibile, oricare domnișoară care ar avea unul se ridică și i-l oferă”.

În cercuri mai restrânse, prezentările se făceau respectând nuanțe dictate de vârstă și statut iar la întrunirile numeroase se făceau doar la cerere.

Proba de foc a oricărei vizite era reprezentată de conversație. Pentru a dovedi că stăpânești arta conversației, trebuia să vorbești despre toate cu măsură, să eviți atât tonul ceremonios cât și cel de familiaritate, să nu întrerupi, să nu ridici tonul și „să eviți convorbirile a parte”.

Vestimentația completa tabloul personalității, fiind adaptată importanței întrunirii.

„Dacă aceasta este intimă, făcută verbal sau prin scrisoare, rochia va fi de culoare deschisă sau închisă pentru dame; pentru bărbați redingotă, fracul și cravata neagră sau chiar smokingul.

Dacă invitațiunea este făcută printr-o carte de vizită: atunci fracul și cravata albă sunt de rigoare pentru bărbat și rochia jumătate decoltată pentru femeie”.

La masă, oaspeții își aflau numele scris pe un bilet pus pe șervet, în dreptul locului lor.

Locurile de onoare de aflau de-o parte și de alta a gazdelor, „măsurând distanța cu calitatea fiecăruia”.

Comportamentul la masă putea să trădeze foarte ușor lipsa de etichetă, astfel încât fiecare detaliu trebuia studiat și somatizat, de la felul în care te așezai până „la armonia mișcărilor gurii”.

„Când ne așezăm, să evităm a ne lăsa prea greu pe scaun. Șervetul să ni-l punem pe genunchi. Inutil de a adăuga că nu se poate ceva mai ridicol decât a ni-l acăța la giletă, sau la gât.

Femeile își depun mănușile și evantaiul pe masă la dreapta. E bine să lăsăm o mică distanță între masă și noi.

În chipul acesta, ne vom putea pleca îndeajuns în partea de sus a corpului spre a evita petele. Să mâncăm domol, frumos și să nu lepăim […].

Să nu suflăm niciodată în supă nici să nu plecăm farfuria spre a nu rămâne nimic în ea. Pâinea să o rupem cu degetele.

Carnea s-o tăiem rând pe rând după cum și mâncăm, și nu toată deodată. Furculița s-o ținem cu mâna stângă iar cuțitul cu dreapta. […]

Pentru a mânca legumele, ne servim numai de furculiță. Șade rău să ștergem farfuria și să întingem cu pâine în ea”.

După servirea mesei, oaspeții erau invitați să-și înmoaie degetele în vase de cristal cu apă călduță aromată, după care urmau gazda în salon. Aceasta oferea prima ceașcă de cafea persoanei pe care dorea s-o onoreze în mod special.

Asemeni sosirii, plecarea invitaților implica un repertoriu de reguli, formule și etape, mai stricte sau mai relaxate în funcție de importanța evenimentului.

Spre exemplu, într-un context oficial, primii veniți plecau cei dintâi.

„Doamna casei se mulțumește de a-i strânge mâna când un om își ia rămas bun de la dânsa. Când e o damă, dânsa o însoțește câțiva pași, după etate și calitate. Celelalte dame presente se înclină, iar bărbații salută, ridicându-se, și nu se pun iar pe scaun decât după ce s-a închis ușa”.

Formulele de mulțumire variau și ele în funcție de gradul de familiaritate.

„La despărțire rugăm pe persoana care pleacă să prezinte complimentele noastre respectuoase la persoane mai bătrăne, cunoștințe de ale noastre.

Dacă nu cunoaștem pe nimeni din familii, mulțumim simplu pentru vizită, sper că voi avea în curând plăcerea de a vă revedea, de a vă vizita. Sunt încântat că am avut plăcerea să vă găsesc etc.”

Text: Alexandra Rusu

Casa Filipescu Cesianu

În imagine: Pictorul E. Voinescu în casa de pe str. Logofăt Luca Stroici, început de secol XX.

Fotografia face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București, colecția „Fotografii”.

Bibliografie: Calendarul Minervei pe anul 1900, Editura Institutului de Arte Grafice și Editura „Minerva”, București, 1900.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină