BRÂNCUȘI n-a fost un cioban incult din Carpaţi!

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Prezentarea „negustorului” craiovean Brâncuşi drept un cioban de Gorj, speriat de Bucureşti, care-şi lasă negustoria, practicată cu virtuozitate timp de zece ani, pentru a se dedica, de la 23 de ani, in exclusivitate, sculpturii, care nu se insoară, care refuză acumularea aurului, care nu-şi intemeiază o familie şi o tejghea, este o cacialma exotică şi pitorească, pe care Ionel Jianu o trage pe Sena.

Din nefericire, teza ciobanului analfabet şi talentat este reluată de Jean Cassou, critic de artă plastică şi directorul Muzeului de Artă Modernă de la Paris […].

În privinţa lui Brâncuşi se bazează pe şuşoteli şi calomnii, afirmând: „Filosofia nu are nimic de-a face cu cărţile şi Brâncuşi nu cunoştea deloc cărţile – il cunoştea cel mult pe Milarepa, pe care-l cita adesea, şi, se spune, citea şi dicţionare. Aceste ultime lucrări sunt, intr-adevăr, la mare preţ la oamenii simpli: găsesc totul, răspândit, ceea ce este in firea lucrurilor”.

În chestia dicţionarelor la oamenii simpli a se lăsa mai moale! Oamenii simpli din Occident achiziţionează enciclopedii. Dicţionare de limbi străine n-au decât filologii şi artiştii rafinaţi. Brâncuşi avea enciclopedii şi foarte multe dicţionare pentru cinci limbi și se delecta cu lectura vârfurilor filosofice şi a capodoperelor literaturii universale.

Nu se incurca cu cărţulii, broşuri, vrafuri de ziare, în teze de doctorat, în disertaţii minore de alexandrini şi exegeţi. Se ducea direct la Homer sau la Rabelais, cu ajutorul unor bune dicţionare franceze explicative ale cuvintelor, cu sensul lor, cu istoria şi variaţiile acestora.

Avea un dicţionar de căpătâi, pe uriaşul Le Nouveau Dictionnaire Roumain-Francais, în trei volume, de la 1893, unde Frédéric Damé (ancien professeur de littérature francaise au Lycée Saint-Sava de Bucarest) a prelucrat, mnemotehnic, tezaurul limbii populare şi al literaturii culte, cu sensurile şi expresiile adecvate şi cu fragmente de la cronicari până la epoca sa.

Munca acestui profesor francez, prieten cu I.L. Caragiale, a fructificat-o Brâncuşi, care ştia şi scria o limbă franceză bogată şi nuanţată, pe care n-o mai stăpânesc decât Emil Cioran şi Eugen Ionescu, dintre franco-români. În orice caz, n-o scriu nici Jean Cassou şi nici Jianu. Limba lor este cam săracă şi fără variaţie.

În privinţa ortografiei franceze, la o prinsoare, la un dineu la Restaurantul Marigny, s-a dovedit că Ivan Turgheniev cunoştea regulile Academiei Franceze şi scria fără greşeli, şi asta intr-un grup de convivi şi amici printre care se aflau Gustave Flaubert, Sainte-Beuve, Guy de Maupassant şi tânărul Zola (de Zola, nu mă mir). Se pare că Ivan Turgheniev iubea dicţionarele.

Brâncuşi a fost prieten cu James Joyce. Prietenia lor era „între filologi” şi artişti rafinaţi precum Guillaume Appolinaire. La un concurs de profesori italieni pentru o patalama, dantologul Joyce i-a bătut, la scris, pe italieni. Operele sale (cu excepţia pentru Chamber Music şi The Dubliners) nu pot fi citite cu plăcere şi înţelese exhaustiv decât de filologi şi poligloţi, pe registrul a patru limbi străine (engleza, franceza, italiana şi germana).

În textul dificil din Finnegan’s Wake, Joyce a mai adăugat şi daneza, şi ceva norvegiană. Pasiunea mistuitoare pentru dicţionare este simptomul unei înalte intelectualităţi europene la Brâncuşi, pe care n-o poate inţelege oricine, mai exact, doar acela care a făcut promenade în cele patru culturi şi limbi fundamentale.

Cu tezaurul ciobanilor din Gorj şi cu cel al cronicarilor, cu Hajdeu, prelucraţi de Damé, in rânduială alfabetică, într-adevăr Brâncuşi a săltat uşor şi rapid in bogăţia de limbaj şi in nuanţele ideilor. Fiecare cuvânt nou aduce o bogăţie nouă şi probitatea exprimării nuanţate şi bogate.

Această pasiune de dicţionare, citite ca nişte romane ale doctorului Conan Doyle sau Simenon, o cunosc mulţi intelectuali ai ţărilor mici. Ei invaţă, à fond, şi cu uşurinţă, numeroase limbi străine […].

A prezenta pe Brâncuşi ca dispreţuitor al cărţilor fundamentale şi ca pe un homo unius libri, lector al unicei cărţi a lui Milarepa, ni se pare neconform amintirilor, realităţilor şi fără pic de respect al adevărului. Este o butadă franceză, deşi cu sos apologetic.

Jean Cassou se ghidează după un catalog fantezist al bibliotecii lui Brâncuşi, făcut de monografist. Jianu face un tablou util al cataloagelor şi al expoziţiilor lui Brâncuşi.

Catalogul bibliotecii îl culege însă din oralitatea muzicantului franco-român Marcel Mihalovici, compozitor cam wagnerizant, fără niciun succes la Paris, obligat să cânte la pian într-un cinematograf, cum se obişnuia pe vremuri de către debutanţi sau bătrânii rataţi.

Marcel Mihalovici era înveninat, sufleteşte şi mintal, că nu reuşise în exilul său voluntar artistic şi eşuase, lamentabil, şi în exilul său pecuniar.

Ranchiunele şi bârfele sale faţă de franco-românii care au găsit ecouri sau şi-au ajuns ţelul artistic ori economic erau nelimitate şi binecunoscute. Ionel Jianu n-a pătruns niciodată în sanctuarul bibliotecii lui Brâncuşi. Nu i-a răsfoit enciclopediile şi dicţionarele.

Venit de la Berlin la Paris, aveam gustul lecturii de ore în şir a dicţionarelor. Învăţasem franceza cu Pierre Grimm; germana cu un filosof brăilean, anarhist sosit de la München…

Pe această platformă comună a patimii pentru lectura dicţionarelor de limbi străine, în ediţii uriaşe (după ce mistuiam pe cele mici), am pătruns în sanctuarul cu dicţionare şi foarte multe cărţi al lui Brâncuşi.

Pentru patefon, avea patru mii de plăci (cifra o ştie şi Doicescu). Eu mă feream de muzică, un univers nou, care topeşte metalul preţios al voinţei. Ca orice oltean, puneam voinţa deasupra intelectului.

Muzica era capabilă de dezorganizare şi putea avea efecte pernicioase (degenerate, uşor, în sentimentalităţi râncede).

Brâncuşi avea şi pasiunea muzicii. Am refuzat, politicos, să-i ascult plăcile. Preferam discuţia întrebărilor aprige şi acidulate, voiam să devorez înţelepciunea şi experienţa de viaţă a acestui compatriot celebru şi profund. De aceea, ne şi întâlneam, tihnit, în cafenele…

Brâncuşi frecventase, în tinereţe, La Bibliotheque Nationale. Îi cunoştea toate cotloanele şi chichiţele. Biblioteca personală o ţinea, în tinereţe, ca şi Eminescu, în lăzi, aşa cum fac mulţi intelectuali balcanici din lipsă de spaţiu locativ, devenit obicei, şi pentru a le feri de praf. Brâncuşi nu ţinea slugi în gospodăria şi atelierul său vast.

Slugile tulbură lucrul, având apanajul de a intra oricând la stăpâni. Sună la uşă, deschizi, şi inspiraţia a fugit. Pentru un lucrător în artă, tenace, nu este greu de a lucra.

Greutatea cea mare este de a te pune în situaţia de a o face. Asupra acestui fapt a atras mereu atenţia ucenicilor săi tineri, printre care mă enumeram şi eu acum, un ucenic al ideilor şi al experienţelor sale.

Ionel Jianu enumeră un catalog hilariant, de câteva cărţi, din spusele ratatului compozitor Mihalovici (picque-assiette la sindrofiile cu străini ale sculptorului şi datornic irecuperabil cu sume mici, dar regulate, la buzunarele olteanului, când foarte zgârcit, când darnic, cu chibzuinţă).

Din lăzile lui Brâncuşi, mi-amintesc de dicţionare germane cu însemnările sale, de Frédéric Damé (asupra căruia am pornit taifas), de un Platon şi de un Schopenhauer, în traducere franceză, de poetul Charles-Adolphe Cantacuzine.

Poseda traducerea lui Titu Maiorescu din aforismele lui Schopenhauer.

Printre românii din generaţia junimistă s-au aflat mulţi nirvanieni, în frunte cu Eminescu, pe care Brâncuşi îl ştia pe dinafară. Buddha nu e un necunoscut în lumea noastră, ca şi Biblia sau Digestele. Milarepa a intrat din Tibet în Gorj, pe filierele eminesciană şi maioresceană…

Brâncuşi nu este ciobanul incult din Carpaţi, cu orizontul limitat de spectacolul naturii (sublim), cu sarica şi un caval drept bagaje, care a cucerit Parisul prin bogăţia talentului nativ, aşa cum ni-l prezintă Ionel Jianu şi Jean Cassou.

Brâncuşi a fost, până la 28 de ani, un artist şlefuit cu migală, ca şi bronzurile sale, când debarcă, sub formă de intelectual-turist la Paris şi se înscrie la Antonin Mercier, profesor de sculptură la Academia de Belle Arte, unde este exmatriculat peste doi ani (1906), pentru limită de vârstă (30 de ani).

Brâncuşi nu este nici Sfântul din Montparnasse, un sfânt ezoteric budist, aşa cum ni-l prezintă Peter Neagoe, prietenul său de tinereţe (din anii 1898-1904).

Era un artist şi un intelectual rafinat pentru care lectura dicţionarelor dezvoltate este o încântare mai mare decât să citeşti fleacuri sezoniere din librării pariziene.

Petre Pandrea

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină