Pe urmele lui Zavaidoc, alături de Felix Aderca

„Calea ce duce spre Obor cârmește pe dreapta cam în dreptul străzii Toamnei – cea mai melancolică, provincială și pe drept numită stradă din București – spre a se întoarce iar spre stânga, ceva mai sus.

În această spirală, pe dreapta se afla acum câțiva ani o grădiniță de vară, alcătuită din doi pomi, trei mese și doi lăutari.

Cânta pe o estradă înțesată de țigani lăutari Zavaidoc, un flăcău bondoc ca un mops, și al cărui glas, făcut să răzbată pădurile și luncile, se auzea tocmai pe bulevardul Brătianu, în toate nopțile de vară, până târziu spre Sfântul Dumitru.

Marea artă a acestui cântăreț de precupeți și meseriași români era să dea clienților și patronului iluzia că se făcea dever mare și petrecerea totdeauna în toi; de la o vreme, lăutarii, chelnerii și mușterii lăsau farfuriile, diblele, furculițele și cântau și ei cu Zavaidoc o doină a Oltului, cor prelung și mistic sub cerul scăpărător de stele ale acelui cartier provincial încă, impresionant ca sub bolta catedralei din Chartres sau Notre Dame din Paris.

Adevărata petrecere a acelei grădini de vară era însă iarna, când mesele, estrada și leandrii erau mutați într-o vastă magazie care mărginea trotuarul străzii Lahovary. Aci chefurile țineau de la Sf. Dumitru până-n ajunul Paștilor.

Zavaidoc cânta la fel de deslănțuit, ca pe șesul Bărăganului, iar fumăria țigărilor era atât de deasă că lăutarii abia se mai zăreau, luminile atârnau ca pe o mare furtunoasă, legănându-se, iar toată maghernița părea un ’Bateau ivre’, creat de un Rimbaud anume pe gustul bucureștenilor, întorcându-se pe nesimțite și periculos, când pe-o parte când pe cealaltă.”

(Vremea, 12 mai 1935)

FB Institutul de Studii Sud-Est Europene

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină