PAMFIL ȘEICARU: Prăbușirea Europei

Istoricul Rene Grousset scrie că „o societate, o civilizaţie se autodistruge atunci când ea a încetat să înţeleagă raţiunea ei de a fi, când ideea dominantă în jurul căreia s-a structurat i-a devenit străină”.

Dacă dogma fundamentală a democraţiei nu mai mobilizează voinţele hotărâte să o apere şi să-i impună o validitate universală, dacă retorica s-a substituit credinţei, ne putem îndoi de vigoarea civilizaţiei noastre. Să fie oare Occidentul, la urma urmei, doar o probă de retorică?

În plin apogeu apusean, în ultimii zece ani ai secolului al XIX- lea, când puterea politică, economică şi militară asigurau întâietatea spirituală a Europei în lumea întreagă, Ernest Lavisse nu uita să lanseze acest avertisment care, cincizeci de ani mai târziu, avea să devină o sumbră realitate:

„Orice forţă se epuizează; facultatea de a conduce istoria nu e deloc o calitate perpetuă. Europa, care a moştenit-o de la Asia acum trei mii de ani, nu o va păstra, probabil nici ea la infinit”.

Paul Valery relua cu melancolie aceeaşi idee: „Noi, celelalte civilizaţii, ştim acum că suntem muritoare.”

Să fi secat forţa spirituală şi puterea creatoare a Occidentului? Valorile spirituale pe care se sprijină civilizaţia Occidentului sunt oare perimate? Nimeni n-ar putea să răspundă afirmativ. Care sunt atunci motivele năruirii prestigiului său, ale pierderii întâietăţii spirituale, politice şi economice a Europei?

Prăbuşirea prestigiului Europei este consecinţa unui singur eşec: decăderea forţei sale militare. În schimb, Rusia Sovietelor se bucură de un mare şi incontestabil prestigiu în politica internaţională.

Prestigiul politic al Rusiei Sovietice nu e datorat nici realizărilor politicii statului comunist, nici genialei abilităţi diplomatice a mareşalului Stalin, ci acestui instrument convingător care este Armata Rusă şi care a asigurat dominaţia sovietică în Europa ca şi în Asia.

După ce armatele comandate de Jukov au pus stăpânire pe Berlin, îngropând sub ruinele Cancelariei Reichului cenuşa ambiţiei germane, Rusia Sovietică nu mai trebuia să întâlnească nici o rezistenţă în restul Europei, unde nu mai exista nici o forţă capabilă să ajute la restaurarea unei politici de echilibru.

Niciodată nu s-a vorbit atât, în cursul ultimilor o sută de ani, despre necesitatea unei politici de echilibru ca în timpul celor trei ani din urmă.

S-a pomenit chiar despre posibilitatea unui „echilibru în diversitate”, adică despre coexistenţa democraţiei paşnice cu negarea sa dinamică şi totală: bolşevismul.

Cu toate acestea, nimeni nu şi-a dat osteneala să analizeze condiţiile acestui echilibru, pentru că marii oameni de stat ai Occidentului ar fi trebuit să recunoască implicit imposibilitatea materială a unei atari politici atâta timp cât Europa nu putea să opună nimic masivei forţe militare a Rusiei Sovietice.

Ce reprezintă Europa occidentală în calitate de putere militară efectivă? Conferinţe, comunicate, publicitate, o întreagă înscenare de aparenţe ce nu impresionează Rusia Sovietelor, care cunoaşte mai bine ca oricine forţa militară reală de care dispune fiecare din statele blocului occidental.

Stalin l-a întrebat odată pe un diplomat care încerca să scoată în relief autoritatea Vaticanului şi rolul jucat de Sfântul Scaun în problemele internaţionale: „A, Vaticanul? Şi de câte divizii dispune? ”

Acesta este unicul criteriu al dictatorului roşu. De aici trebuie să se pornească atunci când se pune problema acţiunii politice faţă de Rusia Sovietică: care este numărul de divizii pe care Occidentul poate să le opună voinţei de expansiune a Rusiei Sovietice?

Şi prin divizii, nu înţelegem numai un efectiv dotat cu armamentul corespunzător, ci şi voinţa reală de a lupta.

Dominaţia Rusiei Sovietice în Europa este un fapt pe care subtilităţile emfatice ale reprezentanţilor marilor puteri democratice nu pot să-l disimuleze.

Această dominaţie a fost pregătită între data semnării pactului Ribbentrop-Molotov şi cea a semnării acordurilor de la Tehe­ran şi Yalta; Stalin a împins lumea la război tocmai în acest scop.

La 19 August 1939, el examina situaţia internaţională exclusiv din punctul de vedere al intereselor Rusiei. Îşi închipuiau conducătorii francezi, englezi şi americani că poziţia lui Stalin s-a modificat de atunci şi că acum, în loc să plece de la rezultatele obţinute (dominaţia efectivă în Europa), el acţionează după consideraţii străine viziunii marxiste asupra istoriei?

Rusia Sovietelor este obligatoriu militaristă ; ea nu este, în fond, decât o revoluţie în mers. Stalin şi colaboratorii săi sunt mult prea realişti ca să nu-şi dea seama că poziţia lor dominantă în Europa nu poate fi menţinută decât prin forţa armată.

Se pot resemna Anglia şi Franţa să accepte această situaţie ca definitivă? Pot ele să-şi bazeze siguranţa viitoare pe o stabilizare a expansiunii ruseşti de-a lungul liniei pe care Rusia a atins-o cu concursul Statelor Unite şi Angliei?

Se pare că aceasta este ultima iluzie ce leagănă spiritul conciliant al Occidentului, un spirit cu atât mai conciliant cu cât forţa sa militară se arată mai deficientă.

Considerând totuşi posibilă renunţarea Rusiei Sovietice de a exploata starea de epuizare în care se găseşte Occidentul, această renunţare ar fi ea de dorit? Această întrebare poate să surprindă, poate chiar să provoace indignare. Ea se impune însă dacă vrei să spulberi iluziile periculoase care anesteziază instinctul de conservare al Occidentului.

Pamfil Șeicaru, „Să rămână doar cenușa – Dosarul unei țări satelit”, Editura FRONDE Alba-Iulia – Paris, 1996 (traducere după cartea apărută la Paris, în 1949, cu titlul „DOTLA” și subtitlul „Rien que des cendres”)

Titlul original al eseului: „Europa şi ţările din estul Europei” (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină