PAMFIL ȘEICARU: Între Antonescu și Hitler nu a existat niciun tratat de alianță

Din actul de abdicare formulat de Carol, reiese că regele Mihai nu poate fi făcut răspunzător de nici un act anterior războiului, nici de declanşarea războiului, nici de consecinţele politice şi militare care au rezultat de aici.

A crede că generalul Antonescu era ceea ce se spune în mod obişnuit, un germanofil, ar fi o greşeală. În timpul primului război mondial, el fusese unul din principalii colaboratori ai generalului Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze în România la Biroul Operaţiilor Marelui Cartier General Român.

După război, ocupase timp de mai mulţi ani funcţia de ataşat militar la Londra (fiind în acelaşi timp unul din prietenii intimi ai lui Nicolae Titulescu, atunci ministru al României) pe lângă Curtea engleză.

El nu era în legătură cu cercurile germane de la Bucureşti. Când a luat puterea, generalul s-a văzut obligat să rămână în cadrul politicii externe pe care fostul rege o stabilise, renunţând la garanţiile franco-britanice din 30 Iunie.

Noul dictator era convins că misiunea de a reface frontierele ţării îi revenea în mod obligatoriu. Spre sfârşitul lui octombrie 1940, generalul Antonescu, în trecere prin Roma, făcuse reprezentanţilor presei italiene declaraţii în care se ridica cu violenţă împotriva Dictatului de la Viena, pe care el îl califica drept „monstruoasa violare a drepturilor poporului român”. Mussolini şi Hitler fuseseră surprinşi de firea sa recalcitrantă.

Dictatura generalului Antonescu a avut un caracter bizar. Valoarea unei dictaturi depinde de ideea pe care o reprezintă, de omul care o exercită, de entuziasmul pe care îl poate suscita, în sfârşit de valoarea realizărilor sale. Generalul Antonescu nu reprezenta nici o idee.

El era doar un agitat care ignora roţile complicate ale guvernării şi-şi imagina că numai voinţa sa fermă era de ajuns pentru a organiza şi a orienta afacerile Statului pe calea cea bună.

Cei care l-au cunoscut şi-au dat seama că intenţiile sale erau bune, dar că ele se traduceau prin acte pur şi simplu absurde. Şi totuşi, ceea ce a realizat în cursul celor trei ani de război, până la sfârşitul campaniei împotriva Rusiei, este întru totul considerabil.

Dincolo de efortul său militar, România nu a încetat să desfăşoare cu o energie neîntreruptă, un efort economic din cele mai remarcabile. Calităţile poporului compensează adesea insuficienţa celor care îi conduc destinul.

Stăpânit de ideea de a reface frontierele ţării mutilate de complicitatea ruso-germană. generalul Antonescu a întrevăzut momentul când, datorită înrăutăţirii relaţiilor dintre Germania şi URSS, putea să-şi realizeze visul.

Dacă regele Carol îşi construise politica pe ideea greşită a antagonismului ideologic germano-sovietic (care împingea Rusia să se solidarizeze cu Franţa şi Anglia), dictatorul Antonescu îşi baza politica pe o altă concepţie eronată: victoria finală a Germaniei.

Acţionând întotdeauna cu un zel nesăbuit, generalul Antonescu nu a acceptat nici un sfat. Orice obiecţie i se părea o ofensă personală. Deşi îl stima foarte mult pe Iuliu Maniu, nu se gândi nici măcar o clipă să-l consulte înainte de a începe cu Hitler tratativele care trebuiau să conducă România la războiul împotriva Rusiei.

El le-a continuat singur şi, ceea ce este de necrezut, a realizat o înţelegere verbală care nu însemna nimic pentru Germania, dar care angaja România şi toate forţele sale într-o luptă decisivă pentru existenţa poporului nostru.

Nu a existat un tratat de alianţă, semnat, care să cuprindă obligaţii bilaterale între România şi Germania; a fost numai un angajament personal al generalului Antonescu faţă de Hitler, care ţinea locul unui tratat.

Nimeni n-a ştiut, niciodată, nimic. Nici un om politic nu şi-a putut imagina că ţara se angajase într-un război de asemenea proporţii fără să fi fost fixate limitele contribuţiei României şi obiectivele pe care le urmărea. A fost o aventură nesocotită […].

Teama de Rusia Sovietică dictase politica externă a generalului Antonescu. În mai 1941, când şefii opoziţiei democratice, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au aflat hotărârea generalului de a participa la războiul împotriva Rusiei Sovietice, alături de Germania, cu scopul de a elibera Basarabia, ei şi-au dat consimţământul la această politică, încercând totuşi să reducă pe cât posibil efortul de război al ţării.

Această atitudine n-ar fi fost imposibilă dacă, în locul generalului Antonescu, s-ar fi găsit un om politic cu simţul responsabilităţii. Dar mai era încă ceva care putea favoriza politica şefilor democraţi români, anume părerea mediocră a lui Hitler despre valoarea armatei române, părere care s-a schimbat radical în cursul războiului, după cum ne lasă să înţelegem jurnalul lui Goebbels.

Încă din primele luni de război, ofiţerii şi soldaţii români au arătat, prin rezistenţa fizică şi curajul lor, că posedau cele mai strălucite calităţi care se puteau cere unor ostaşi. Această descoperire a determinat Statul Major German să facă din ce în ce mai frecvent apel la trupele noastre, ceea ce a provocat o mare pierdere de oameni, unităţile româneşti fiind folosite în misiuni de şoc, iar după Stalingrad, pentru a acoperi retragerea trupelor germane.

Marea greşeală a generalului Antonescu, devenit mai târziu mareşal, a fost aceea de a fi consimţit la reînnoirea continuă a trupelor noastre de pe frontul rusesc. Hitler a ştiut să exploateze caracterul ferm al lui Antonescu. O nouă decoraţie, o scrisoare amicală trimisă generalului de către Fuhrer, anulau eficacitatea memorandumurilor lui Maniu şi Brătianu.

Concluziile memoriului adresat lui Antonescu în decembrie 1941 de către generalul Iacobici, şeful Marelui Statului Major Român (act de prevedere militară care îl obliga pe cel care îl redactase să-şi dea demisia) au fost confirmate un an mai târziu de către rezultatul bătăliei de la Stalingrad.

Clausewitz formulase acest principiu: în momentul în care limita extremă a capacităţii ofensive a unei armate a fost atinsă fără ca aceasta să fi obţinut victoria, o răsturnare a raportului de forţe nu întârzie să se producă în favoarea celui care a rămas în defensivă.

Acest principiu a fost verificat la Stalingrad, unde armata germană atinsese limita extremă a capacităţii sale ofensive şi de unde iniţiativa a trecut ulterior în mâinile ruşilor.

Pamfil Șeicaru: „Să rămână doar cenușa – Dosarul unei țări satelit”, Editura FRONDE Alba-Iulia – Paris, 1996 (traducere după cartea apărută la Paris, în 1949, cu titlul „DOTLA” și subtitlul „Rien que des cendres”)

Titlul original al capitolului: „România în război contra Rusiei” (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA nr.99

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină