PAMFIL ȘEICARU: Anul 1943. Întrebări fără răspuns

Cine compară situaţia din 1943 şi cea din august 1944, îşi dă seama că ruperea alianţei cu Germania ar fi fost mult mai uşoară în 1943 decât în 1944.

Sabotajul Ministerului Afacerilor Externe a existat (n.r. dar nu prin Mihai Antonescu, trădat și el, la rândul lui, de aceiași oameni). Nimeni nu-1 neagă astăzi în cercurile politice româneşti.

Acest sabotaj a avut drept consecinţă favorizarea înaintării trupelor sovietice spre inima Europei.

În cursul anului 1943, încercările României de a intra în contact cu anglo-americanii, au fost sistematic spulberate; pe de altă parte, Stalin refuza să se întâlnească cu preşedintele Roosevelt exact în aceeaşi perioadă a anului 1943.

Ambasadorul american William C. Bullit, în cartea sa The great globe itself, scrie limpede: „El (preşedintele Roosevelt) a solicitat de trei ori la rând o convorbire directă cu Stalin şi a suportat trei refuzuri consecutive înainte ca mareşalul să se arate dispus să-l întâlnească pe preşedinte la Teheran”.

Motivele care l-au determinat pe Stalin să evite o întâlnire cu Roosevelt în cursul anului 1943 sunt foarte clare.

El nu voia să discute problemele privitoare la estul european decât în momentul în care trupele sovietice s-ar fi găsit deja pe teritoriul polonez şi în imediata vecinătate a Balcanilor.

Când ministrul afacerilor externe al României a vrut să rupă alianţa cu Germania, mareşalul Antonescu a început prin a se opune energic acestui lucru, pentru că el nu considera că bătălia de la Stalingrad a fost decisivă pentru desfăşurarea ulterioară a războiului.

Dar evenimentele survenite în Italia, la sfârşitul lui iulie 1943, l-au convins de necesitatea adoptării politicii preconizate de Mihai Antonescu.

Totuşi, după părerea sa, propunerile anglo-americane nu puteau fi acceptate decât dacă acestea conţineau clauze militare capabile să asigure securitatea României: flota anglo-americană trebuia să pătrundă în Marea Neagră şi să debarce trupe în Dobrogea, în Basarabia şi la Odesa, în spatele frontului german.

Mihai Antonescu i-a demonstrat mareşalului că o asemenea exigenţă făcea imposibilă orice idee de armistiţiu, pentru că ea ar fi presupus în prealabil abandonarea neutralităţii de către Turcia, lucru despre care se ştia foarte bine că nu putea fi obţinut.

Totuşi, Iuliu Maniu l-a convins în cele din urmă pe mareşalul Antonescu să accepte propunerea debarcării câtorva brigăzi aeropurtate, a căror valoare ar fi fost mai degrabă simbolică, dat fiind că cele treizeci de divizii româneşti care se găseau în interiorul ţării ar fi fost suficiente pentru a face faţă reacţiei germane.

Prin urmare, în august 1943, un acord perfect domnea între guvernul mareşalului Antonescu şi grupările de opoziţie, asupra condiţiilor în care România era dispusă să încheie un armistiţiu şi să realizeze răsturnarea alianţelor.

Aceste condiţii au fost transmise anglo-americanilor? Şi, dacă au fost, pentru ce motiv aceştia au ocolit cu grijă să le dea curs în timpul acestui an 1943?

Pentru ce motiv în plus, Winston Churchill, care vedea clar situaţia (după cum a dovedit-o la Teheran, insistând ca al doilea front să fie creat în Balcani) nu a luat în consideraţie propunerile guvernului român? Iată întrebări care, până în ziua de astăzi, au rămas însă fără răspuns.

Cum să explici că anglo-americanii nu au fost informaţi în cursul anului 1943 despre schimbările intervenite în optica guvernului Antonescu, datorită lui Iuliu Maniu, care începuse să exercite o influenţă din ce în ce mai mare asupra mareşalului?

Anglo-americanii credeau oare că dispun de mijlocul de a împiedica invadarea Europei de către ruşi? Se temeau poate că deschiderea unui al doilea front în Europa, şi tocmai în România, să nu determine Uniunea Sovietică să încheie o pace separată cu Hitler?

Amintirea vie a tratativelor de la Brest-Litovsk a făcut oare să se nască teama de a-1 vedea pe Stalin grăbindu-se să semneze pacea cu Germania?

Oricare ar fi răspunsul la aceste întrebări, un lucru e sigur: în ciuda încercărilor întreprinse în cursul anului 1943, nereuşind să ia contact cu anglo-americanii, Mihai Antonescu a trebuit să cedeze întâietatea lui Iuliu Maniu. Trecând pe planul al doilea, el s-a mărginit să acorde sprijinul său opoziţiei democratice.

Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional Ţărănesc, era un autentic reprezentant al democraţiei clasice. Să ne reamintim climatul politic al României, în care ambiţiile se amestecau confuz, în care oportuniştii făceau imposibilă orice urmă de morală; Iuliu Maniu avusese o atitudine demnă în timpul regimului regelui Carol al II-lea.

Profundele sale convingeri democratice îl făceau adversarul oricărui regim dictatorial.

El era convins că acea Cartă a Atlanticului era o reeditare, sub o altă formă, a celor 14 puncte de altădată ale preşedintelui Wilson şi că, la încheierea păcii, va domina spiritul măreţ din Carta Atlanticului, aşa cum spiritul democraţiei americane dominase Conferinţa din 1918.

Cu un asemenea bagaj de iluzii, Iuliu Maniu nu putea să înţeleagă lupta de interese din spatele decorului democratic.

În cursul anului 1943, Iuliu Maniu a încercat să realizeze o înţelegere între partide, deşi acestea încetaseră să aibă o existenţă legală, neavând reţineri nici faţă de comunişti, care nu reprezentau nici cea mai infimă fracţiune a opiniei publice.

 

Pamfil Șeicaru, „Să rămână doar cenușa – Dosarul unei țări satelit”, Editura FRONDE Alba-Iulia – Paris, 1996 (traducere după cartea apărută la Paris, în 1949, cu titlul „DOTLA” și subtitlul „Rien que des cendres”)

Titlul original al capitolului: „O pace separată imposibil de realizat” (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA nr.101

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină