Palatul Telefoanelor

O plimbare pe Calea Victoriei ne aduce aminte de o clădire reprezentativă a Capitalei, ce în perioada interbelică a schimbat renumele Bucureștiului din „Micul Paris” în „Noul New York”.

Este vorba de cunoscutul Palat al Telefoanelor, primul edificiu cu schelet metalic din România, ridicat între anii 1929-1934, pe locul renumitei terase Oteteleșanu.

Inaugurarea frumoasei clădiri în stil Art Deco a avut loc pe 23 aprilie 1934, în prezența regelui Carol al II-lea.

Cu prilejul acestui eveniment, ce a stârnit deopotrivă uimire și curiozitate în rândul bucureștenilor, s-a evidențiat faptul că telefonia românească începe să cunoască o nouă și binemeritată etapă de dezvoltare.

Cu o înălțime amețitoare pentru peisajul de atunci al Capitalei, Palatul Telefoanelor s-a bucurat până în anul 1956 de statutul de cea mai înaltă clădire bucureșteană.

În comparație cu acest nou zgârie-nori de 52 de metri înălțime, casele boierești de pe Calea Victoriei păreau mici „barăci de scânduri”.

Construcția Palatului a fost făcută în așa fel încât să se poată extinde, dacă numărul abonaților ar fi crescut, iar spațiul rezervat instalațiilor n-ar mai fi fost suficient.

Volumul tuturor încăperilor era de 31.280 de metri cubi. Scheletul de oțel al Palatului, confecționat în întregime de societatea „Reșița”, reprezenta o greutate de 872 de tone, iar piatra utilizată pentru fațade, un total de 530 de metri cubi.

Ascensoarele erau și ele moderne, viteza lor fiind de 2,5 metri pe secundă. În doar 18 secunde se ajungea de la subsol până la etajul al nouălea.

Publicația „Realitatea Ilustrată” scria în martie 1935 că noul Palat al Telefoanelor este „un munte făurit din fier, nisip și ciment”, în interiorul său dezlănțuindu-se un întreg univers sonor, cu aproximativ 700 de angajați. „Tinere femei circulă cu pași mărunți. Sunt îmbrăcate în verde. Totul este verde în casa telefoanelor”.

Din volumul Ioanei Pârvulescu, „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, aflăm că în anul 1937 pentru un abonament de 750 de lei se puteau efectua 210 convorbiri lunare, iar pentru 850 de lei, 320 de convorbiri.

Comercianții plăteau 1000 de lei. Oficiile poștale aveau încă din anii ’20 telefoane publice, la care puteau vorbi cu 2 lei pentru 3 minute cu Bucureștiul și cu 20 de lei cu provincia. Noaptea se plătea mai puțin.

„Bucureștenii s-au obișnuit să-și telefoneze, începând din zori și până seara târziu. Lovinescu ține în mână, prin receptor, toată lumea literară a «Sburătorului», Camil Petrescu îl trezește pe Sebastian din somn, cu soneria din aparatul negru, ca să-i comunice ultima lui descoperire, atunci când i se strică telefonul Sebastian se simte pierdut, în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu personajele slabe își iau în ajutor tăria telefonului, care ascunde fața și fotografiază vocea, revistele își tipăresc pe prima pagină numărul la care se poate «chema» la redacție și numai Bacovia se lipsește cu totul, dintre scriitori, de beneficiile și neplăcerile noii invenții”

Simbol al modernismului perioadei interbelice, Palatul Telefoanelor a fost un martor elegant al începuturilor telefoniei, dar și o prezență constantă în imaginile de epocă surprinse pe Calea Victoriei, așa cum evidențiază și fotografia de mai jos.

Text: Andreea Mâniceanu

Casa Filipescu Cesianu

Sursă documentară:

„Realitatea Ilustrată”, 13 martie 1935;

Ioana Pârvulescu, „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, Humanitas, București, 2003.

Sursă foto: Colecția „Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice” a Muzeului Municipiului București

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină