Originea limbilor romanice trebuie reevaluată corect. Lingvistic, nu ideologic

În acest articol, voi aduce în discuţie o serie de argumente (lingvistice şi extra-lingvistice) care justifică din plin faptul că latina nu este limba mamă a limbilor romanice, fie ea latina clasică sau o latină simplificată, ca cea din „Jurămintele de la Strasbourg” (document pe care îl voi prezenta în continuare), dar nici altfel de latină.

Este absolut necesar să distingem între lingua romana rustica folosită ca limbă vorbită, şi limba latină folosită ca limbă doar în scris, ca limbă oficială. Aseastă distincție nu s-a făcut niciodată până acum.

Să începem, așadar, cu „Jurămintele de la Strasburg”. Este un document bilingv în limba latină şi în germana veche (mai precis un dialect germanic vorbit în acea perioadă), în dialectul franc al vechii germane de sus. În discuţia noastră ne interesează doar cel în limba latină.

Redăm mai jos textul integral:

Pro Deo amur et pro christian poblo et nostro comun salvament, d’ist di in avant, in quant deus savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meo fradre Karlo et in aiudha et in cadhuna cosa, si om perdreit son fradra salvar dist, in o quid il mi altresi fazet, et ab Ludher nul plaidnunquam prindrai, qui meon vol cist meon fradre Karle in damno sit.

Cercetătorii consideră că acest document este scris în proto-franceză, fiind în acelaşi timp, şi cel mai vechi document scris într-o limbă romanică. După părerea noastră acest document este scris într-o latină populară, iar nu în proto-franceză, cum se crede îndeobşte.

La o privire mai atentă, în text nu poate fi reperat niciun articol hotărât (sau nehotărât).  Când a apărut, prin urmare, articolul hotărât în limba franceză, dacă nu era prezent în secolul IX? În secolele X-XI ? Aşa ceva nu este posibil.

De fapt, tot din secolul IX datează şi „La Cantilène de Sainte Eulalie”, un text scris într-o limbă romanică, diferită de limba „Jurămintelor de la Strasburg”.

În limba acestui text poate fi reperat articolul hotărât şi alte elemente lexicale sau gramaticale care o identifică ca fiind limba proto-franceză.

Textul constă din 29 de versuri şi îl redăm în întregime, având în vedere importanţa deosebită pe care o are pentru înţelegerea originii limbilor romanice:

Buona pulchela fut Eulalia/Bel auret corps bellezour anima./Voldrent la veintre li do inimi/ Voldrent la faire diavle server/ Elle nont eskoltet les mal coselliers? Quelle do raneiet chi meant sus en ciel./ Ne por or ned argent , ne paramenz./ Por manatce regielne preiement./ Niule cose non la pouret omque pleier./ La pole sempre non amast lo do menestier./ e por [lo]fut p[re]sentede maximien/Chi rex eret a cels dis sour pagiens/ il […] li enortet don’t leinonq[ue] chilet/ Qued elle fuietlo nomxp[ist]iien/ Elle adunet lo nsuon element/ Melz sostendreiet les empedementz/ Quelle p[er]desse sa viriginet/ Por […]os suret morte a grand honestet./ enz enl  fou la getterent com arde tost./ Elle colpes n[on] auret por []o nos coist.? A[…]czo nos vouldret concreidre li rex pagient./ Ad une spede  li nrouerent tolit lo chief La domnizelle celle kose n[on] contredist./ Voltlo seule lazsier si rouet krist./ In figure de colombvolat a ciel./ Tuit oram que por[…]nos laist venir/ Pa souue clementia. (Traducerea în franceza modernă: „Eulalie etait une bonne jeune fille/ Son corps etait beau, son âme plus belle encore/ Les enemis voulurent la vaincre,/ Et lui faire server diable/ [mieux] que soutînt les tortures,/ Quelle ne perdît sa virginité./ Pour cela elle mourrait en grand honneur./ Ils la jetèrent dans le feu pour qu’elle y brûle./ Elle était sans pêché et pour cela ne brûla pas./ À cela, le roi païen ne voulut croire./ Avec une épée, il ordonna de lui trancher la tête./ La demoiselle ne contredit pas cela,/ Et acceeptera quitter ce monde, si le Christ l’ordonnait./ Sous la forme d’une colombe, elle monta au ciel./ Nous prions que pour elle daigne prier,/ Que le Christ nous ait en sa pitié, / Après la mort, et qu’à lui il laisse venir/ Par sa clémence.)

Este destul de evident că „Jurămintele de la Strassbourg„ şi „Cântecul Sfintei Eulalia” nu sânt scrise în aceeaşi limbă.

Numai cel de-al doilea este scris în franceza veche din secolul al IX-lea. Prin urmare, limbile romanice nu provin nici din latină sau din vreun fel de latină populară (în care este scris „Jurământul de la Strasburg”).

De aceea putem susţine că lingua romana rustica a influenţat limbile locale, transformându-le mai mult sau mai puţin: mult mai mult în cazul limbii galice şi foarte puţin sau aproape deloc în cazul limbii geto-dace.

Pe de altă parte, texte vechi din Spania, cam din aceeaşi perioadă, sânt scrise în forme timpurii ale dialectelor hispanice.

Cel mai vechi dintre ele este un text scurt în „Glosas Emilianses” (Glosele mânăstirii Sfantului Emilian) care datează de la jumătatea secolului X (959) şi sună astfel:

„Con o aiutorio de nuestro dueno Christo, dueno salbatore, qual dueno get ena honore et qual duenno tienetela mandatione con o patrecon o spiritu sancto en os sieculo. Facanos Deus Omnipotes tal serbitio fere ke denante ela sua face gaudioso segamus. Amin”. („Cu ajutorul  Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care în  slava Lui, împreună cu Tatăl,şi Sfântul Duh, în vecii vecilor, Dumnezeu Atotputernic, ne face să ne  închinăm cu bucurie în faţa Lui. Amin”).

Majoritatea cercetătorilor consideră că textul prezentat mai sus este scris în dialectul navarro-aragonez din secolul X, ipoteză la care aderăm şi noi. Articolul hotărât în acest text este bine definit şi seamănă cu cel din dialectul aragonez de azi, din cel galician, precum şi cu cel din limba portugheză prin faptul că l iniţial a fost elidat.

Din exemplele de mai sus, reiese că limbile romanice erau bine definite încă din secolele IX-X, chiar şi la nivel dialectal. Atunci ne întrebăm: când s-au format aceste limbi? Dar dialectele lor? Sânt întrebări legitime fundamentale de care atârnă în mod esenţial înţelegerea istoriei limbilor romanice.

Pe de altă parte, latina populară era şi ea folosită, tot în aceeaşi perioadă, ca limbă distinctă. Astfel, este legitim să ne întrebăm de ce Jurămintele de la Stras­burg folo­sesc acea formă de latină şi nu limba franceză, ca autorul cantilenei amintite mai sus.

Cauza pare să fie aceea că cei doi regi, Carol Pleşuvul şi fratele său Ludovic (Lothar), erau vorbitori de limbă germană şi nu înţelegeau limba franceză veche, ca de altfel şi cei mai mulţi din anturajul lor; au recurs astfel la limba latină, mult mai folosită la acea vreme decât latina clasică, în mod evident doar în scris.

Prin urmare, a existat o lingua romana rustica, folosită în tot imperiul roman, dar şi după prăbuşirea acestuia, limbă care a influenţat mai mult sau mai puţin evoluţia limbilor romanice de vest, fără, însă, să înlocuiască limbile locale existente.

Avem toate motivele să credem că această limbă era limba etruscă, chiar dacă această ipoteză ar putea părea bizară. Prezenţa latinei (populare) în acelaşi context istoric cu proto-franceza sau cu dialectal aragonez, este o dovadă irefutabilă în acest sens, dovadă care nu mai poate fi ignorată de dragul unor teorii greşite, formulate cu mai multe sute de ani în urmă.

Este, prin urmare, necesar ca originea limbilor romanice să fie re-evaluată pe baza unor date extra-lingvistice mai vechi, ignorate (cu bună ştiinţă sau din comoditate), precum şi o serie de date lingvistice a căror reală semnificaţie nu a fost, de asemenea, înţeleasă până acum.

Necesitatea unei evaluări ample a tuturor datelor care ne stau la dispoziţie este, credem, evidentă având ca scop elucidarea originii limbilor romanice care trebuie să fie abordată corect din punct de vedere lingvistic şi nu ideologic.

 (Din cartea  „Adevăruri incomode despre limba română” de Mihai Vinereanu, Editura Uranus, București, 2018 – fragment). Cartea poate fi comandată aici: DACIA ART

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină