Olteni cu cobilițe și coșuri

Diversitatea mărfurilor comerțului bucureștean ambulant al secolelor trecute a dus la gruparea negustorilor în mai multe bresle, în funcție de produsele vândute.

Începând însă cu jumătatea secolului al XIX-lea, negoțul stradal a fost cu precădere dominat de olteni.

„Pentru aprovizionarea zilnică cu zarzavaturi, pește, păsări, iaurt, fructe nu trebuia să te deplasezi în piețe sau la băcănii, fiindcă veneau oltenii.

Aceștia purtau o cobiliță la care atârnau, de o parte și de alta, câte un coș rotund, plat și destul de încăpător, pentru a duce legume, fructe, pește, iaurt”.

Îmbrăcați în port tradițional, cu pantaloni strâmți, cămașă largă și lungă, încinși la mijloc cu brâu, unde obișnuiau să își țină banii câștigați, pe cap cu o căciulă de oaie sau pălărie, iar în picioare cu opinci sau ghete, atunci când era vreme rece, sau cu picioarele goale în arșița verii, oltenii cutreierau întreaga zi străzile orașului pentru a-și vinde marfa.

„Cu haine mai mult sau mai puțin ponosite, (…) încălțați de obicei cu opinci, purtând pe umeri cobilițele lor ca în acuarelele lui Prezziosi, veneau cu mărfurile până în pragul casei”.

Prezența lor este atestată și de „Biserica Oltenilor”, precum și de mahalaua cu același nume din jurul bisericii.

„Muncitori, economi, cu spirit practic”, oltenii au devenit în scurt timp indispensabili gospodinelor, care se bucurau de privilegiul cumpărării celor necesare gătitului direct din pragul propriei locuințe, în schimbul unei mici diferențe de preț.

Marfa pe care o vindeau varia de la zarzavaturi, legume, fructe, carne și lactate până la cărbuni, ziare și reviste vechi.

În preajma Paștelui, obișnuiau să vândă miei tăiați, pe care îi agățau cu gleznele din spate pe niște cobilițe, iar vara vindeau păsări vii în coșuri de plasă, dar și caș dulce sau sărat, iaurt și lapte covăsit.

„Zarzavagiii, dimineața, aduceau legume proaspete, frumoase și destul de convenabile la preț. După-amiaza, își umpleau coșurile cu fructe și treceau din nou pe la casele oamenilor. (…)

Pescarii duceau, în coșurile lor, o diversitate de pește. Când vedeai diferitele specii, îți venea inspirația să cumperi, să faci o saramură sau un grătar. (…)

Păsărarii aveau pe coșuri un fel de plase și introduceau înăuntru păsările. De obicei, aduceau pui, mai ales vara. (…) Iaurgiii aveau, în loc de coșuri, niște farfurii de lut mari și adânci, în care fusese turnat iaurtul.

Când cumpărai aveau o palețică cu care tăiau bucata de iaurt. O cântăreau pe niște «palanțe» – balanțe atârnate de capătul cobiliței, între sforile care țineau farfuriile.

Era un iaurt gras, cu caimac și cu gust delicios. (…) Zarzavagiii se aprovizionau de la negustorii engrosiști. Aceștia veneau în piață pe la opt-nouă seara, ca să primească marfa de la producători.

O sortau și, pe la patru-cinci dimineața, o vindeau negustorilor cu magazine și tarabe în piețe și, de asemenea, oltenilor care-și umpleau coșurile. Piețe mari, în București, erau: Obor, Piața Mare (Unirii), Piața Rahovei”.

De dimineață până seara, orașul răsuna de strigătul oltenilor precupeți, așa cum amintesc și scriitorii Cella Delavrancea și Mircea Damian.

În lucrarea „Dintr-un secol de viață”, Cella Delavrancea nota: „Precupeți cu cobilița proptită pe umeri, purtând coșuri mari, treceau pe ulițe în pas de buiestru sacadat, din cauza greutății și-și strigau marfa.

Cel cu cărbune crăuna subru: «chiop, chiop, chiop». Pescarul striga «șalăul proaspăt, șalău». Un glas feroce mușca din ora dimineții: «raci, raci, raci!» Femeia cu lapte covăsit vocaliza ascuțit, apoi dulce: «covăsila …a…a!», un strigăt dramatic era al vânzătorului de mălai.

Glasul de bas arunca un sunet prelung: «…mălai, ai, ai, ia…!» Înaintea Paștelui ferestrele gospodinelor se deschideau la apelul «mielu’ gras, mielu’ gras!»”

Este evident că strigătul oltenilor era inconfundabil și greu de șters din amintirile celor care l-au auzit.

Pentru scriitorul Mircea Damian spectacolul și pitorescul străzilor cu olteni vânzându-și marfa era total:

„Oltenii calcă apăsat, împletind picioarele sub greutatea coșurilor. Strigă pătrunzător și repezit, strigă cântat sau monoton.

Uneori strigătul este ca un chiuit, alteori scârțâie, alteori s-aude de departe, ca o doină. După felul omului și după felul marfei. Cărbunii, bunăoară, îi strigă cu o silabă scurtă, retezată, seacă, fără ecou.

Zarzavaturile, ca pe niște versuri spuse repede, cu opriri mai lungi și cântate la refrenuri. Peștele îl strigă pe neresuflate: «pește-pește-pește-peștee!…».

Iar când încep variațiunile, începe cu șalăul, continuă cu somn și cu nisetru, și deodată: «Crrrrapuuu!…».

Se înoadă în cuvânt, îl răsucește, îl zbârnie, îl sfredelește și-l azvârle de parcă-l vezi, de parcă vezi cuvântul, de parcă vezi crapul înotând într-o dungă în aer, pătrunzând în bucătărie, sfărâind în cratiță…

Fructele se strigă, de obicei monoton: «Cirești, cirești, cireși, cireșelee!…»”

Să nu-i uităm nici pe oltenii vânzători de portocale din fața bisericii „Sf. Anton”, „desvălind, delicat, de cămașa lor de hârtie de mătase, fructele mari și rotunde”, așa cum poetic descrie Henri Stahl.

Sau pe vânzătorii de alte fructe, ce își prezentau marfa în versuri special create pentru a-și impresiona cumpărătorii: „Mere aurii/Pentru obraji durdulii,/Pere zemoase/Cu gusturi delicioase,/Prune brumării/Pentru cei mai acri”.

Pe lângă aceștia, foarte des întâlniți erau și oltenii vânzători de cârnăciori cu hrean, produs pe care îi numeau „varnești” de la denumirea nemțească „Warme Würste”.

O istorioară a vremii amintește cum într-o zi Regina Maria auzind un negustor strigând cu toată puterea „Varneviști! Varneviști!” a rămas mirată, neștiind ce vinde acesta.

Oltenii făceau atât de multă gălăgie strigându-și marfa încât „dacă erai muncitor la fabrică, mic negustor sau calfă, nici nu-ți trebuia ceas deșteptător”.

Dornici de câștig, porneau încă din zorii zilei spre casele bucureștenilor, cărora le alunga fără milă somnul.

„Dimineaţa mai ales, când oraşul abia începe să se trezească, şi la amiază, când aţipeşte, strigătul olteanului s-aude pătrunzător şi viguros, te trezeşte pe jumătate şi te-ntoarce pe partea aialaltă, iar te trezeşte şi iar te-ntoarce, până când te scoală.”

Cu timpul, negustorii olteni au început să aibă fiecare clienții lor permanenți, pe care îi cunoșteau bine, știind cu cine să se tocmească sau nu, cine plătește la timp sau cine este rău platnic.

„De obicei, fiecare oltean are clientela lui, pe care o împarte pe categorii: cucoana asta e sâcâitoare și certăreață; astălaltă cumpără ce-i dau eu, și nu se tocmește; a treia, se țigănește pentru zece bani; a patra, nu plătește contul la vreme, și caută sa te înșele. (…)

La casele boierești – stăpâna nu se vede. Olteanul îi vinde servitoarei, care alege și plătește. După ce se cunosc bine, încarcă amândoi: olteanul, încarcă nota servitoarei, servitoarea nota, coniței.”

Viața oltenilor în Capitală nu era însă ușoară. Atrași de mirajul orașului și de posibilitățile de câștig, mulți plecau din satul natal de la o vârstă fragedă, cu visul unui trai mai bun. Majoritatea erau fii de țărani din Dolj, Vâlcea, Olt sau Argeș.

La București, începeau prin a fi negustori ambulanți, trecând prin toată gama negoțurilor stradale: vânzători de semințe, ziare, zarzavat, fructe, iaurt.

Cu toate că se întâmpla să treacă ani de la plecarea de acasă, sperau încă în realizarea visului de a deveni negustori stabili cu propria lor prăvălie.

Pe lângă olteni, pe străzile bucureștene ale secolului al XIX-lea mai puteau fi întâlniți și alți negustori de origine balcanică, precum turci, bulgari, greci, albanezi, care vindeau îndeosebi dulciuri, băuturi calde sau răcoritoare, în funcție de anotimp.

Mai erau, de asemenea, și evreii care aveau spre vânzare haine vechi, ace, ață, nasturi și alte astfel de mărunțișuri de-ale croitoriei. Breasla vânzătorilor ambulanți mai cuprindea și sacagii, zarafii, flașnetarii, precum și o serie de meseriași ca geamgiii, lăcătușii, lustragiii sau coșarii.

Text: Andreea Mâniceanu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Varstelor)

 

Bibliografie:

Al. Raicu, „Hai cu mine…”, Editura „Cultura Românească”, București, 1943;

Cella Delavrancea, „Dintr-un secol de viață”, Editura Eminescu, București, 1988;

Constantin Balăceanu-Solnici, „Amintiri… O viață de poveste în Bucureștiul interbelic”, Editura Oscar Print, București, 2013;

Constantin C. Giurescu, „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, București, 1996;

Gratziella Doicescu, „Captivantul București interbelic”, Editura Vremea, București, 2008;

Lelia Zamani, „Negustori, negustorași și negustoreli în vechiul București”, Editura Vremea, București, 2009;

Henri Stahl, „Bucureștii ce se duc”, Editura Vremea, București, 2017;

Kirițescu Constantin, „O viață, o lume, o epocă”, Ed. Sport-Turism, București, 1979;

Mircea Damian, „București”, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”, București, 1935.

Sursă foto: https://www.muzeuldefotografie.ro/…/nicolae-ionescu…/

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină