Astăzi se împlinesc 100 de ani de la moartea eroică a Ecaterinei Teodoroiu. Află-i povestea: la 22 de ani a EVADAT din prizonieratul german și, rănită fiind, s-a întors la camarazii săi pentru a participa la Marele Război

Pe timp de pace, Ecaterina Teodoroiu (1894-1917) își dorea nespus de mult să devină învățătoare. La intrarea României în Primul Război Mondial, tânăra s-a încadrat, în calitate de infirmieră, între admirabilele femei care se ocupau de tratarea răniților sau a ostașilor ce se îmbolnăviseră pe front. Spiritul său se hrănise, toată adolescența, cu volume dedicate istoriei naționale. Nu putea să nu se implice în eforturile de întregire a țării sale.

Momentul care i-a decis destinul de combatantă a fost căderea, în luptă, a unuia dintre frații săi. Atunci a luat o hotărâre de neclintit: urma să participe la luptă în mod direct. Ca simplu ostaș. Și nimic nu i-a stat în cale! Nici rugămințile familiei, nici tentativele de descurajare venite din partea unor cadre militare.

N-au ținut-o departe de luptă nici măcar rănile și durerea fizică. Ulterior, rănită sever, a așteptat cu înfrigurare vindecarea, spre a se întoarce la luptă. Și s-a întors. Tânăra de 22 de ani a fost capturată de către inamic. Nu și-a acceptat condiția de prizonieră. Trebuia să revină pe front. Lucru pe care l-a și făcut.

La puțină vreme după încadrarea Ecaterinei Teodoroiu în Armata I, în octombrie 1916, sub comanda generalului Ion Dragalina a fost respins, pe râul Jiu, un crâncen atac al forțelor germane. Capturată de către inamic și trimisă la Târgu Cărbunești, tânăra i-a împușcat pe militarii germani care o păzeau. A evadat, alergând din toate puterile către pozițiile armatei române.

Totuși, urmăritorii au reușit să-i provoace o rană la picior. O rană care n-a împiedicat-o pe eroină să participe la bătălia următoare, purtată în vecinătatea Filiașilor. În acea confruntare s-a ales, însă, cu leziuni mai serioase la nivelul piciorului stâng, care au necesitat imobilizarea (fiind vorba despre două oase fracturate, vătămarea fiind provocată de către un obuz). Pănă să se refacă fata, pentru a se putea întoarce pe front, armata și guvernul României se retrăseseră deja în Moldova.

Când era întrebată, tânăra combatantă evita să pună un preț prea mare pe faptele sale vitejești. Nu ținea să fie remarcată. Și, totuși, era imposibil să nu iasă în evidență. Iubirea de țară o făcea de nestăvilit. Voia să lupte împotriva armatei germane, ai cărei militari îi uciseseră fratele, nu demult. De asemenea, dorea să lupte în războiul la care participa și tânărul care îi era drag.

La mai puțin de cinci luni de la înrolare, Ecaterina fusese remarcată, pentru faptele de arme, de către generalul Ion Dragalina, dobândind gradul de sublocotenent. I-a fost acordată Virtutea militară.

La data de 22 august 1917, pe înserat, eroina de la Jiu și-a dat viața pentru patria pe care o iubea atât de mult, în zona Dealul Secului, satul Muncelu (Vrancea). În ultima sa zi de viață s-a aflat la conducerea unui pluton de infanterie. Viața Ecaterinei s-a încheiat la doar 23 de ani, curmată de către gloanțele inamice care i-au străpuns pieptul.

Cu doar câteva clipe mai înainte, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu strigase, către ostașii săi: „Înainte băieţi, sunteţi cu mine!”

Autor: Tomi Tohăneanu

Surse: wikipedia.org, www.istorie-pe-scurt.ro, www.historia.ro

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină