Hajdu GYŐZŐ: O istorie a secuilor fără români? De ce, domnilor politicieni maghiari  din Harghita  şi Covasna?

De-a lungul secolelor, secuii au participat cu vitejie în luptele pentru libertate ale domnitorilor români. De ce această tradiţie, de glorioasă solidaritate cu românii, nu este o idee călăuzitoare pentru politicienii maghiari de azi, din România?

Numeroase fapte istorice atestă alianţa de arme care a existat timp de mai multe secole între români şi secui, precum şi strânsa colaborare şi solidaritate împotriva asupririi străine, în luptele eroice purtate împotriva invaziilor armate străine, împotriva duşmanului comun.

Este de la sine înţeles că o lucrare istorică, mai cu seamă dacă este destinată ca manual istoric pentru elevi, trebuie să aşeze în prim plan oricare fapte şi evenimente ale trecutului nostru istoric comun, în acest caz, istoria comună a secuilor, a maghiarilor din Transilvania şi a românilor, care, prin importanţa lor, ar putea  să contribuie eficient la înţelegerea între popoarele noastre, la solidaritatea celor care trăiesc în aceeaşi patrie, dar vorbesc limbi diferite, la consolidarea unităţii fraterne a poporului român şi a naţiunii maghiare.

Cum se explică faptul că redactorul şef al volumului „Istoria secuilor” şi „liderii  politici”  maghiari  din  judeţele  Harghita  şi Covasna, care au comandat acest volum, neglijează tocmai această frumoasă şi importantă tradiţie istorică a trecutului nostru comun, care, în zilele noastre, în clădirea statului de drept şi a democraţiei constituţionale poate fi utilizată cel mai eficient?!

Şi neglijează atât de mult, încât manualul nu se referă nici măcar cu un singur cuvânt la această moştenire deosebit de importantă, cu care s-ar putea mândri generaţiile de secui-maghiari din toate timpurile.

Un manual de istorie obiectiv, într-adevăr ştiinţific, nu poate trece sub tăcere, de exemplu, faptul că secuii au participat, cu un efectiv de 15-20 de mii de ostaşi, nu numai în lupta pentru libertate purtată de principii maghiari din Transilvania, precum Gábor Bethlen sau Francis Rákoczi al II-lea, împotriva regimului habsburgic, ci şi în luptele date împotriva duşmanului din exterior.

Secuii au luptat succesiv de partea armatei române, au fost prezenţi şi au făcut faţă eroic în trupele domnitorilor Moldovei şi ai Munteniei care au purtat lupte pe viaţă şi pe moarte cu armatele sultanilor.

Iată, câteva exemple, luate la întâmplare din istoria luptelor comune, când secuii asupriţi şi românii au luptat împotriva inamicului comun: împotriva feudalului, indiferent de naţionalitatea sa, precum şi împotriva imperiilor otoman şi habsburgic:

În 1475, la Vaslui, secuii au luptat împreună cu ostaşii lui Ştefan cel Mare, iar mai târziu, în armata lui Petru Rareş au luptat mii şi mii de secui; zeci de mii de secui au participat în imensele bătălii purtate de Mihai Viteazul; potrivit unor surse păstrate, în ianuarie 1600, în armata lui Mihai Viteazul au slujit 13.000 de secui infanterişti şi tot atâţia de cavalerie; secuii au luptat în bătăliile date în vara anului 1595, lângă Călugăreni, iar mai târziu, în luptele date pentru eliberarea localităţilor Târgovişte, Giurgiu, Brăila şi a altor oraşe mai multe mii de militari secui au murit eroic alături de camarazii lor români.

Personajul cel mai important al revoluţiei române din 1848, Nicolae Bălcescu, a evidenţiat în mod special rolul jucat de oştile secuilor în luptele pentru eliberarea oraşelor Târgovişte şi Giurgiu, subliniind că secuii au dat dovadă, în toate bătăliile, de o vitejie exemplară; în 1602, în războiul purtat împotriva tătarilor de voievodul Munteniei, Radu Şerban, au participat 3.000 de secui; în 1603, o altă unitate secuiască, care a numărat peste

2.000 de persoane, a luptat, împreună cu muntenii, în bătălia antiotomană; secuii, precum şi românii, maghiarii şi saşii din Transilvania, au organizat mai multe atacuri timp de un secol şi jumătate împotriva asupririi dominaţiei habsburgice, neexistând o mişcare anti-habsburgică, începând cu mişcarea haiducilor maghiari şi lupta pentru libertate a lui Francisc Rákoczi al II- lea şi până la răscoalele de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în care oştile secuilor să nu fie prezente alături de fraţii lor români, luptând cu loialitate, până la capăt.

 Hajdu GYŐZŐ

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA 

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină