Nicolae Densușianu și proto-istoria ca antidot împotriva complexelor istorice

În 1913 apărea la Bucureşti lucrarea „Dacia preistorică”, de Nicolae Densuşianu.

O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o sinteză care, încă de la apariţia ei, a stârnit şi continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive şi negative.

Oricum am considera-o, un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată! Autorul lucrării, Nicolae Densuşianu, a fost unul dintre cei mai harnici şi meticuloşi truditori spre dezvăluirea trecutului românesc.

Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (şi încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate şi publicate de către Nicolae Densuşianu, că fără aceste documente nu ar fi fost cu putinţă să fie „descoperită“ miraculoasa supravieţuire a românilor transilvăneni şi mai cu seamă supravieţui­rea instituţiilor lor specifice, a căror vechime nimeni nu o poate stabili (poate doar lucrarea aceluiaşi istoric).

Importanţa ca istoric a lui Nicolae Densuşianu nu sălăşluieşte mai ales ori în primul rând în mulţimea datelor prezentate, ci în modul lui de gândire, în filosofia lui istorică.

Nicolae Densuşianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâmă consecvent şi deliberat acele noţiuni şi „modele“ care se impun prin repetare, care întunecă spiritul critic până la orbire şi încurajează lenea de a gândi.

El cutează să vadă lumea în alt chip, aşa cum este ea, vie, curată, vibrând de prospeţime şi sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativităţii pure.

Nicolae Densuşianu este concomitent un iconoclast şi un iconodul; un spărgător de „icoane“ false sau, mai exact, de idoli scârbavnici, şi un închinător al vieţii şi neamului românesc. în chipul în care el scrie se vădeşte enorma şi adevărata modestie, smerenie a unui mare învăţat, ce nu avea lipsă de slava deşartă a lumii.

Istoria lui este povestea, spusă pe îndelete şi cu gust, de către un taică bătrân nepoţilor pe care îi iubeşte ca lumina ochilor.

„Dacia preistorică” este, în esenţă, reconstrucţia realităţilor istorice de la Dunăre şi Carpaţi în vremea „ante-istorică“, poate imediat post-edenică.

Ceea ce autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpaţi şi la Dunăre, în spaţiul românesc, altcum spus.

Un model care nu a fost niciodată uitat, ci doar modificat, adaptat, ascuns şi iarăşi arătat.

Nicolae Densuşianu, desluşind caracteristicile începuturilor istoriei româneşti sau neamului românesc, a reuşit să stabilească şi să definească, cel dintâi, trăsăturile definitorii ale modelului existenţial românesc, ale înţelegerii rostului vieţii de către români, ale diferenţei ce o stabilesc ei între bine şi rău sau, într-o singură formulare, a „fenomenului românesc“.

În cercetarea istorică, Nicolae Densuşianu a fost cel dintâi dintre români care a utilizat metoda „reconstrucţiilor regresive“.

Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric, scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric, sfârşitul său.

În curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui „sfârşit“ şi este rostul său existenţial să avanseze, dacă nu un răspuns, măcar o plauzibilă ipoteză pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma.

Nicolae Densuşianu a folosit tot ceea ce era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria şi a făcut tot ce îi era în putinţă de a stabili ceea ce era, după cunoştinţa şi conştiinţa lui, adevărul istoric.

În această privinţă însă trebuie să fim lămuriţi. Toate concluziile istorice, de când a început istoria să fie scrisă, au fost şi au rămas subiective, interpretări personale. Încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche.

Nicolae Densuşianu a folosit izvoare istorice scrise care, încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri, atunci când nu erau direct poveşti (spre exemplu, multe din scrierile lui Herodot).

La rândul lor, izvoarele arheologice nu erau foarte multe şi ele, la rându-le, sunt extrem de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucţii istorice.

Nu vreau să pun la îndoială importanţa izvoarelor istorice, ci vreau să reafirm că bunul simţ ne obligă să nu le absolutizăm şi tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcana unui tehnicism sec, sterp şi trufaş.

Oricum, Nicolae Densuşianu nu a căzut în atari curse. El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie şi a folosit cu mare curaj datele etnografice, atunci când era nevoie.

Marele merit al filosofiei istorice a lui Nicolae Densuşianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existenţial al neamului său ca fiind de mâna a doua şi a refuzat ideea servilismului automat faţă cu modelele din „afară“.

Nicolae Densuşianu a intuit, poate cel dintâi între istoricii şi gânditorii români, că cel mai mare rău pentru România a fost tendinţa (cu grijă cultivată de toţi cei care nu au iubit acest neam) „ploconirii“ faţă de modelele străine.

El a înţeles că subordonarea politică, economică şi militară nu sunt alta decât consecinţa subordonării psihologice. Atunci când, psihologic, un neam este gata să adopte „modelul“ exterior, subordonarea politică şi economică faţă de o putere exterioară (şi promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor şi prea lesne de atins.

Nicolae Densuşianu nu a fost un şovinist tribal, ci un admirator şi promotor convins al fenomenului românesc, ale cărui rădăcini el le afla în vremuri străvechi, „ante-istorice“, imediat post-edenice.

Nicolae Densuşianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existenţial original şi egal în valoare cu orice alt model existenţial.

În plus, Nicolae Densuşianu a promovat cu o copleşitoare erudiţie nevoia ca neamul românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate.

ALEXANDRU NEMOIANU

Sursa: Certitudinea

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină