Negustori bucureșteni de odinioară: Tudor Hagi Tudorache

Hagi Tudorache (Tudor Tudoran pe numele său adevărat) s-a născut în 1768, la Curtea de Argeș, într-o familie de țărani înstăriți.

Datorită tatălui său, „om mai umblat” și cu oarecare viziune în ceea ce privește viitorul copiilor săi, este dus la București, unde va începe să lucreze ca ucenic la Tudorache Hagiu, negustor respectat, cu prăvălie de lipscănie în Hanul Sf. Gheorghe, situat în vecinătatea bisericii cu același nume.

Puțini și-ar fi închipuit la acea vreme că fiul țăranului argeșean avea să facă o treabă atât de bună în domeniul negustoriei.

Loial și sârguincios, a câștigat degrabă încrederea jupânului Tudorache Hagiu, pe care l-a slujit cu pricepere până la moartea acestuia. Ca răsplată, bătrânul negustor i-a lăsat moștenire prăvălia cu tot ce se afla în ea, precum și întreaga avere agonisită.

Însă „moștenirea” cea mai de preț a fost binecuvântarea de ai duce numele și munca mai departe. Drept mulțumire pentru șansa ce Dumnezeu i-o oferise, Tudor Tudorache a dăruit bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Curtea de Argeș vase sfinte și alese odăjdii.

Împlinirea profesională a fost întregită de cea personală, în 1805, când se căsătorește cu fiica logofătului Fierea, Elena.

La scurt timp după nuntă, vor călători la Ierusalim, de unde Hagi Tudorache se întoarce cu diploma de hagiu, dar și cu un dar de suflet pentru biserica „Sf. Gheorghe”, și anume o părticică din lemnul Sfintei Cruci.

Prin muncă și inteligență, Hagi Tudorache aduce un suflu nou în lumea comerțului bucureștean.

Pentru început, comandă prin oameni de afaceri din Viena și Lipsca, care veneau periodic la București, cantități mari de mărfuri; „prăvălia de detaliu” a jupânului Tudorache, transformându-se încetul cu încetul într-o „prăvălie engros”.

Și pentru ca afacerea să meargă perfect, evidența socotelilor și a corespondenței o ținea un „grămătic” priceput ce știa nemțește. Datorită faptului că mărfurile erau cumpărate cu banii jos, nefiind obligat să plătească rate grele, le putea vinde mult mai ieftin decât ceilalți toptangii.

„Varietatea mărfurilor, varietatea clientelei, legăturile cu străinătatea și toate acele detalii de organizare” făceau ca prăvălia lui Hagi Tudorache să constituie exemplul cel mai strălucit al unui comerț în mare. Se spune că peste 200 de negustori erau înscriși în catastiful firmei sale.

„Despre Hagi Tudorache se istorisește o mulțime de lucruri interesante. Așa între altele, se zice că avea o memorie extraordinară.

Deși lucra cu foarte mulți negustori din întreaga țară, el știa pe dinafară fiecare negustor, cât îi datora și mai întotdeauna, când clienții lui veneau la răfuiala socotelilor, el spunea de mai înainte ce sumă datorau, sumă pe care întotdeauna grămăticul, după ce consulta registrele, o găsea exactă”.

Pe atunci nu se obișnuia ca boierii să intre în prăvălii să cumpere ce le trebuia, ei trimiteau vorbă negustorilor ca să le trimită acasă stofele și lucrurile de care soțiile lor aveau nevoie, ca să-și poată alege.

Negustorii trimiteau prin băieții de prăvălie tot ce aveau mai bun, în niște boccele, pe care aceștia le purtau în spate, urmați de unul dintre principalii vânzători.

Meritul lui Hagi Tudorache a fost și acela de a fi inițiatorul primelor „magazine ambulante”, pentru accesibilizarea produselor în lumea satului.

Magazinele ambulante ale lui Hagi Tudorache erau căruțele cu coviltir, pline cu mărfuri așezate în rafturi ca la prăvălie, în care se găseau, pe lângă produsele de lipscănie, tot felul de lucruri, de care sătenii aveau nevoie în gospodărie.

Vânzătorii se numeau „mămulari” și erau așteptați de toți oamenii care știau ziua când vor trece prin satul lor.

Hagi Tudorache a trăit timp de 40 de ani alături de soția sa Elena, până în 1845, la moartea acesteia. Au avut împreună nouă copii, dintre care doi au murit de tineri.

Toți cei șapte rămași în viață au urmat tatălui lor. Pornind de jos, ca băieți de prăvălie, fii lui Hagi Tudorache au devenit la rândul lor negustori de succes.

La bătrânețe, Hagi Tudorache se retrage din comerț, lăsând prăvălia în plină prosperitate fiului său mai mare, Costache. A mai trăit încă doi ani, iar în ziua de 5 mai 1848, a încetat din viață, la vârsta de 80 de ani, regretat de toți, lăsând un nume cunoscut și respectat, în țară și în străinătate.

A fost înmormântat în curtea bisericii Oțetari, lângă soția sa Elena. Mai târziu, când s-au desființat cimitirele de pe lângă biserici, osemintele lui și ale soției au fost mutate în cimitirul Bellu, în cavoul familiei. Piatra de mormânt a soției sale a fost însă păstrată și așezată în tinda bisericii Oțetari.

Text: Andreea Mâniceanu

(Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor)

Sursă documentară și sursă foto: Nicolae I. Angelescu, „Negustorii de odinioară”, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, București, 1931

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină