Nae IONESCU: Metafizica suferinței. Eul în faţa existenţei…

Eu, experiența mea și ceilalți oameni

Este de netăgăduit că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă într-un fel pentru mine; tot ceea ce se întâmplă, tot ceea ce cred eu sau știu eu că se întâmplă. Deci, tot ce se întâmplă, se întâmplă în funcție de mine.

Că există oameni și în afară de mine, este exact. Dar oamenii aceștia care există în afară de mine nu există, pentru mine, decât prin mine: decât ca o cunoștință a mea.

Eul acesta care cunoaște, eul acesta care are o experiență, pentru care experiența există în adevăr și care concentrează,totalizează, închide în el tot ceea ce există, eu, vorbind de experiența mea, și eu, vorbind de experiență, vorbesc implicit de experiența mea, această experiență a mea este ceva raportat la mine.

În afară de această raportare la mine, pentru mine nu există nimic; oamenii ceilalți probabil că au și ei un eu al lor. Probabil. Eu însă nu pot să știu asta decât pe cale de analogie, din punctul de vedere al meu.

De îndată ce eu sunt om și de îndată ce există alți oameni, acei oameni trebuie să aibă și ei un eu al lor, în același fel în care îl am eu; dar aceasta este o deducție oarecare, care poate să fie adevărată sau poate să nu fie adevărată […].

Afirmația aceasta o conchid eu pe cale de analogie. Dar, de fapt, propriu-zis, eu nu pot să afirm decât un lucru: că toți oamenii ceilalți care există nu există decât ca cunoștință pentru mine – cu o independență a lor, fără îndoială, în același fel în care are independență masa aceasta față de cunoștința mea, față de eul acesta cunoscător, dar tot ca cunoștință.

Eu nu am decât cunoștințe. Experiența este experiența mea – și experiența aceasta a mea este făcută dintr-o sumă de cunoștințe. Prin urmare, întru atât întrucât eu plec de la mine, de la eu ca unitate cunoscătoare, evident că nu exist decât eu în univers, iar toți ceilalți există în afară de mine, există ca cunoștință a mea.

Deoarece, în experiența mea, nu intră decât cunoștințe ale mele. Ei bine, evident însă vedeți, în toate aceste considerații – care ar duce parcă la existența absolută a eului – intervine mereu ceva: cunoștința.

Acest raționament poate să fie, într-o oarecare măsură, valabil, atunci când eu mă ocup de problema cunoștinței.

Noi considerăm însă problema eului nu în raport cu procesul de cunoaștere, ci în el însuși; considerăm acest eu ca eu al meu, nu ca eu al celorlalți. Să plecăm, prin urmare, de la această poziție radicală, că există un eu al meu și nu știu ce mai există în afară de acest eu al meu […].

Un animal oarecare are și el experiența lui; un animal oarecare nu are numai instinctul de a se conduce, ci are și experiența lui.

Când noi putem să dresăm animale, însemnează că aceste animale sunt capabile să învețe ceva, adică să adauge ceva nou la experiența lor, la ceea ce știau dinainte, la ceea ce posedau dinainte. Va să zică, experiența nu este propriu-zis un apanagiu al omului. În genere animalele au experiență.

Eul și omul. Experiența omenească

Un animal oarecare are și el experiența lui; un animal oarecare nu are numai instinctul de a se conduce, ci are și experiența lui. Când noi putem să dresăm animale, însemnează că aceste animale sunt capabile să învețe ceva, adică să adauge ceva nou la experiența lor, la ceea ce știau dinainte, la ceea ce posedau dinainte.

Va să zică, experiența nu este propriu-zis un apanagiu al omului. În genere animalele au experiență.

Ce deosebește pe om de celelalte animale, ce deosebește, adică, experiența umană de celelalte experiențe? Este evident că experiența umană este nu numai mult mai vastă, dar este și mult mai prelucrată decât experiența animalelor.

Și aceasta, prin faptul că omul nu numai că știe un lucru, dar el își dă seama că știe un lucru. Un animal își îmbogățește experiența cu un fapt pe care l-a trăit, dar nu are posibilitatea să considere în chip critic această experiență a lui.

Adică, animalul nu poate să transforme experiența lui în obiect […]. Experiența omenească se multiplică prin faptul că, după ce a trăit un fapt, omul poate să transforme acest fapt în obiect, în obiect de cunoaștere și să considere acest nou fapt ca un obiect de cercetare asupra căruia să-și exercite, prin urmare, spiritul său critic […].

Va să zică conștiința nu însemnează – în cazul care ne preocupă pe noi – ceea ce ne spune psihologia: totalitatea faptelor sufletești etc. Conștiința însemnează facultatea de a transforma [ceva] în obiect de cunoaștere.

Va să zică, conștiința este elementul care deosebește pe om de celelalte animale.

Dar omul, întrucât este om, se poate transforma pe el însuși în obiect de cunoaștere. Adică, el poate să aibă știința și poate să aibă conștiința lui însuși. Adică, poate să aibă conștiința de sine. Și conștiința de sine, aceasta este eul […].

Întru atât întrucât sunt om am un eu. Adică, întru atât întrucât există oameni există și euri. Ce însemnează însă „există oameni”?

Eu știu că exist eu. Este un fapt pe care îl trăiesc în chip direct. Și eu știu că sunt om. Asta o știu cum? O știu iarăși în chip direct.

Eu mă trăiesc pe mine. Dar ce sunt eu, aceasta nu pot s-o spun. Sunt eu: om. Sunt om.

(Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu – carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

 

Sursa: CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină