Momente din istoria obișnuinței. Furculița

Spre deosebire de alte piese care alcătuiesc serviciul de masă, furculița are o istorie surprinzător de recentă, intrând în cotidianul aristocrației europene abia în secolul al XVI-lea.

Cunoscute încă din Antichitate, furculițele cu doi sau trei dinți se foloseau mai ales în procesul de preparare sau de servire a mesei.

Pentru a-și cruța somptuoasele veșminte, cei înstăriți utilizează din ce în ce mai des furculițe și „degetare” din metale prețioase.

„Furculița-obiect de lux” își continuă traseul în Imperiul Bizantin, de unde „tehnologia” va fi difuzată în toată Europa. Însă, asimilarea noului instrumentar a întâmpinat rezistență.

În anul 1004, prințesa bizantină Maria Argyropoulaina (căsătorită cu Giovanni Orseolo, fiul dogelui Veneției) se servește la ospățul de nuntă, spre stupoarea tuturor, de propriile tacâmuri din aur, printre care și o furculiță.

Obișnuită cu fastul de la curtea bizantină, Mariei îi plăcea să-și parfumeze pielea cu esențe sofisticate și nu mânca niciodată cu mâinile.

Practica intră în atenția prelaților venețieni, fiind aspru criticată: „Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, i-a dat omului furculițe naturale- degetele. Drept urmare, să le substitui furculițe metalice este o insultă la adresa Lui.”

Călugărul benedictin Petru Damiani (Pier Damiani, 1007-1072) amintește dezaprobator de comportamentul prințesei care încerca să rafineze obiceiurile Occidentului:

„Nu se îmbăia cu apă obișnuită ci ordona servitorilor să strângă roua care cădea din cer și nici nu atingea vasele cu mâinile, ci punea eunucii să-i taie mâncarea în bucăți foarte mici. Apoi le gusta, ducându-le la gură cu furculițe din aur”.

Moartea teribilă a tinerei femei, cuprinsă de cangrenă, este privită de prelat drept o urmare a păcatului, justa pedeapsă divină pentru vanitate.

Până la sfârșitul anilor 1300, furculița intră în uzul obișnuit al comercianților, care purtau propriile tacâmuri într-o cutie numită „cadena” gata să fie deschisă la fiecare masă.

În lumea creștină, „furca” a păstrat mult timp o conotația negativă, echivalând cu un „instrument infernal”.

Mai simboliza decadența orientală sau lipsa de virilitate.

Chiar și aceia care o acceptau în ritualul gastronomic, o socoteau fie prea robustă, proiectată pentru a fi înfiptă în preparatele din carne, fie prea delicată, alăturând-o desertului.

De altfel, în apropierea dulciurilor va sta, cu preponderență, până în secolul al XVI-lea.

În vremea Caterinei de Medici, furculițele proiectate de Benvenuto Cellini produc senzație la curtea lui Henric al II-lea însă, „extravaganța italiană” nu cucerește imediat nobilimea franceză.

Deși dețineau tacâmuri pentru uz personal pe care le luau cu ei în călătorii, francezii avuți foloseau rareori furculița.

Pe măsură ce conduita politicoasă se impune iar eticheta la masă interzice ca mai multe persoane să se servească cu mâinile din același vas, utilizarea furculiței dobândește importanța pe care i-o acordăm astăzi.

Abia în secolul al XVIII-lea se instaurează moda tacâmurilor set, preferință susținută de gustul pentru servicii de masă unitare stilistic.

Ele erau puse la dispoziția mesenilor de către gazdă. Tot în acest veac își face apariția modelul cu patru dinți, opera șambelanului Gennaro Spadaccini, de la curtea lui Ferdinand I al celor Două Sicilii, piesă dedicată inițial pastelor.

Adoptarea unui nou mod de servire a mesei, în care preparatele sunt aduse pe rând de servitori („stil rusesc”) a determinat o schimbare importantă în felul de aranjare și numărul tacâmurilor, adaptate fiecărui aliment.

Alături de tradiționalele furculițe au apărut cele pentru fructe, pește, crustacee, melci sau pepene galben.

Totodată furculițele pentru servire s-au diversificat: pentru salată, aperitiv, pește, murături, ș.a. Printre altele, diversitatea instrumentarului definește noul rafinament la masă.

Primele exemplare care apar în Țările Române sunt obiecte de prestigiu, semnalând în același timp evoluția socială și economică a societății.

Sunt menționate răzlet în sursele documentare de la începutul secolului al XVIII-lea, mai cu seamă în foi de zestre.

În timp ce duzinele de linguri și cuțite din argint apar constant în „rânduiala așternutului” boieroaicelor noastre, furculițele figurează doar în foile dotale ale copiilor lui vodă Brâncoveanu (la rubrica Arginturi găsim „un toc cu 12 cuțite, 12 furculițe, 12 linguri, taleri 100”) sau ale boieroaicelor de rang înalt.

Din a doua jumătate a veacului, pe fondul deschiderii spre lumea occidentală, furculițele sunt prezente din ce în ce mai des pe listele de cumpărături trimise de boieri caselor de comerț din Sibiu sau Brașov.

Iar specificațiile care le însoțesc ne demonstrează importanța obiectului în construirea prestigiului personal.

Spre exemplu, pe lista de cumpărături a boierului Ienăchiță Văcărescu, alături de alte articole „europene” precum căni, farfurii, zaharnițe, sfeșnice, candelabre din porțelan sau argint se află și „furculițe cu trei dinți după model englezesc.”

În perioadă se utilizau două tipologii de furculițe: cu doi dinți, utilizate pentru servirea preparatelor (înfingere/apucare) și cu trei dinți pentru consumul mâncării, cele din urmă fiind cumpărate la duzină.

Începând cu veacul al XIX-lea „umblatul cu mâna în farfurie” și lingerea degetelor vor fi criticate în manualele de civilitate, care propun în schimb „linguri, furcuțe, cuțite” pentru a evita „spectacolul jenant și neigienic”.

Tacâmurile din argint erau aduse de negustori din Europa Centrală sau de la Constantinopol.

Cele englezești ajungeau în țară pe filieră indirectă, mai ales prin intermediul târgului de la Lipsca, alături de puști și carabine, ceasornice, ș.a.

Modelele cele mai apreciate de publicul bucureștean încep să fie copiate de cuiungiii capitalei (de diverite etnii-români, greci, aromâni, evrei, germani), 31 la număr la începutul veacului al XIX-lea.

Pe lîngă variantele din argint se comercializează furculițe din metale comune realizate local sau aduse din centre de producție mai apropiate de București.

Utilizarea pe scară largă a furculiței în secolul al XIX-lea a diversificat oferta. Cele mai ieftine exemplare continuă să fie făcute din fier sau alamă.

Odată cu descoperirea proceselor de placare cu aur și argint, alama a devenit materialul de bază, înlocuită apoi cu nichel.

Tacâmurile și furculițele din aluminiu au apărut abia la finalul secolului al XIX-lea.

Text: Alexandra Rusu (Casa Filipescu Cesianu – Muzeul Vârstelor)

În imagine: O selecție de furculițe realizate în ateliere europene, în secolul al XIX-lea, pe care le puteți admira în expunere la Casa Filipescu-Cesianu.

Bibliografie:

Jaques Attali, Istoriile alimentației. Ce va să zică a mânca?, Polirom, Iași, 2020.

Tudor Dinu, Bucureștiul fanariot, Vol. II, Humanitas, București, 2017.

Dan Dumitru Iacob, Elitele din Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sociabilitate și divertisment, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015.

Judith Miller, Antiques Encyclopedia, Octopus Publishing Group, London, 2017.

Robert Muchembled, Societatea rafinată. Politică și politețe în Franța, din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea, Cartier, București, 2004.

Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860, Humanitas, București, 2015.

Constanța Vintilă-Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2011.

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină