Misterele catedralelor gotice…

În toată lumea există locuri care emană o energie extrem de puternică. Aflate pe vârfuri de munţi, pe coline sau în păduri, în preajma unor arbori bătrâni sau pe maluri de ape, ele au fost considerate, încă din urmă cu mii de ani, drept surse magice de putere şi sănătate.

Vechile temple păgâne erau întotdeauna înălţate pe locuri cu energie puternică şi, mai târziu, şi bisericile creştine. Mai ales catedralele gotice, înălţate în anii timpurii ai Evului Mediu, au în structura lor nuclee puternice de energie, adeseori stranie, legată mai repede de magie, decât de catolicism.

Întrebări fără răspuns

Nimeni nu se miră de lucrurile pe care le vede zi de zi, fiindcă oamenii presupun existenţa unei taine doar în ceea ce este neobişnuit şi ieşit din comun.

Cei ce vizitează în prezent catedralele din Franţa, de pildă, văd nişte construcţii gotice care ating perfecţiunea prin dimensiunile lor incredibile şi interioarele impre­sionante.

Spaţiile dinlăuntrul acestor gigantice case ale Domnului sunt încărcate de lumina şi de spiritul altei lumi, dar şi de o energie aparte, înălţătoare. Ce efect copleşitor, greu de închipuit pentru noi, astăzi, vor fi avut aceste clădiri asupra strămoşilor noştri din Evul Mediu, care aveau pentru prima oară prilejul de a se întâni cu o asemenea măreţie?

De constructorii catedralelor din Chartres, Reims, Rouen şi Paris nu ne despart doar câteva secole, ci şi cu­noaşterea legăturilor mistice dintre acest stil arhi­tectonic şi concepţia despre lume a trăitorilor din acele timpuri.

Oa­re bătrânele ziduri de piatră ocro­tesc, aşa cum se spune, străvechi lăcaşuri de iniţiere spi­rituală? Au ele legătură cu piramidele egip­te­ne şi cu templul lui Solomon? În­tre­­bări fără răspuns. Misterul ar­tei gotice a rămas nedezlegat pâ­nă în zilele noastre.

Dacă ori­gi­nile altor sti­luri care au dominat epoci ulte­rioare ale istoriei arte­lor, ca de pildă renaşterea sau ba­rocul, pot fi identificate retro­spec­tiv şi ur­mă­­rite cronologic, pentru apariţia ar­tei gotice este imposibilă stabi­lirea cu exactitate a unor etape premergătoare.

A­cest stil arhitec­tural s-a ivit pe neaşteptate în Fran­ţa, prin anii 1130-1140, fără in­fluenţe anterioare.

S-a dez­voltat in­dependent în ves­tul Europei, ajungând în doar câteva decenii la o în­flo­rire nebănuită. Din negura vre­murilor ne parvin chiar şi numele unor arhitecţi, cum ar fi Villard de Honnecourt, cunoscut din documentele de şantier ale catedralei din Reims (planuri şi schiţe, datând din jurul anului 1230).

Împreună cu cioplitorii în piatră, dulgherii şi sticlarii, aceşti arhitecţi au ridicat, în mai puţin de un secol, peste optzeci de edificii grandioase în nordul Franţei.

Catedrala din CHARTRES – o capodoperă într-un târguşor?

Fără îndoială, constructorii necunoscuţi ai cate­dra­lei din Chartres nu au avut intenţia să realizeze o operă de artă atunci când au înălţat această casă a Dom­nului, pe şesul întins ca-n palmă din regiunea Beauce.

Dar de ce a fost ridicată o catedrală atât de impu­nătoare tocmai pe o colină micuţă, într-un târguşor ne­­însemnat ca Chartres? Locul a fost o ţintă de pele­rinaj încă din epo­ca precreştină, însă cu origini mai vechi decât istoria celţilor.

Po­tri­vit legendei, zona ema­­­na o ener­gie neobişnuită şi, cu mult înainte de Hris­­tos, un înger ar fi vestit druizilor că va exista o fe­cioa­ră care va da naş­tere unui zeu. Într-adevăr, în apro­­­piere de Chartres, a fost desco­perită statuia unei femei, o sculptură antică purtând inscripţia latină „Virgini pariturae” („Fecioa­ra care va naşte”).

În anul 1194, cons­trucţia iniţia­lă a ars până la te­melii, cu excepţia portalului vestic. Ulterior, biserica a fost re­cons­tru­ită, de astă dată fiind însă orien­tată spre vest, lu­cru neo­biş­nuit pen­tru cul­tul ca­to­lic, care im­pune ca bise­ri­cile să fie îndrep­tate către răsărit.

Citește mai mult: Formula AS

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină