Mihai VINEREANU – Presupusele împrumuturi din alte limbi sunt, de fapt, împrumuturile lor din limba noastră

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Am prezentat, în cele de până acum, o serie de date istorice, arheologice, pe lângă cele lingvistice care dau o nouă viziune despre originea limbii române. Nu este lipsit de interes să arătăm că în sec. VI, d.Ch.., la Procopius din Caesarea (De Aedificiis, IV) apar mai multe toponime precum Gemenos (Geamăn), Kaminos (Cămin), Faskiai (Fâşii), Loupophantana, Kastellnouva, Argentares, Tredetitili (treizeci tei), Arsa, Dousmanes, Septecasas, Oulmeton, Labutza, Stenes (Stâna), Scares (Scara) etc. (vezi argint, a arde, cămin, duşman, şapte, ulm, labă, stână, scară).

Unele, desigur, au corespondente şi în latină, altele nu. În schimb, toate au corespondente în româna de azi. Remarcăm, în primul rând, top. Dousmanes şi Labutza. Primul este forma grecizată a rom. duşman, iar al doilea este diminutivul de la labă. Se consideră că duşman este de origine turcă, preluat din persană, iar labă ar proveni din maghiară, cu toate că, atât turcii cât şi maghiarii au venit multe secole mai târziu.

Se consideră, de asemenea, că suf. –iţa, –uţa sânt de origine slavă, dar aceste sufixe sânt mai vechi de sec. VI d.Ch., dată la care slavii nu se stabiliseră încă în sudul Dunării. Tot din acea perioadă, s-a păstrat şi celebrul torna, torna fratre (la Theophanes), precum şi balan (la Procopius, Războaiele gotice) (vezi bălan), încât avem o imagine destul de clară despre cum arăta stră-româna în sec V- VI d.Ch.

Se ştie că niciun dicţionar etimologic al limbii române nu face referire la toponimele menţionate în lucrarea lui Procopius, care sânt denumiri ale unor cetăţi din sudul Dunării reparate de împăratul Iustinian.

Fiind vorba de nişte cetăţi vechi, care necesitau deja la acea vreme, reparaţii serioase, este evident că ele fuseseră construite cu câteva secole mai înaninte, prin urmare, denumirile lor erau şi mai vechi.

Judecând după aceste toponime, limba română de atunci (pe care o putem numi stră-română sau traco-dacă) nu era cu mult diferită de cea de azi, deşi au trecut circa 1500 de ani de atunci.

Prin urmare, este evident că multe presupuse împrumuturi ale limbii române din limbile slave, turcă, maghiară sau chiar greacă, sânt împrumuturi ale acestor limbi din fondul traco-iliric.

În acest studiu (n.r. „Adevăruri incomode despre limba română”) am făcut o evaluare a datelor lingvistice care privesc evoluţia anumitor faze istorice care preced limba română actuală, pentru a înţelege atât adevărata sa origine, cât şi metoda de lucru folosită în elaborarea acestui dicţionar.

Astfel, în prima parte, am urmărit evoluţia limbilor de la nostratică la indo-europeană, la pelasgă, apoi la traco-dacă şi până la română, argumentând cu date lingvistice, arheologice şi istorice, tocmai pentru a ne îndepărta de interpretările şi teoriile teziste şi false care au fost susţinute de-a lungul timpului şi care sânt încă în vigoare.

Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii pelasge şi traco-dace, pe care le considerăm adevăratele predecesoare ale limbii române, şi nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca şi ilira se învecinau şi se înrudeau, folosind date şi informaţii la zi mai puţin cunoscute atât marelui public, cât şi specialiştilor.

În partea a doua, am urmărit evoluţia istorică a tuturor sunetelor de la proto-indo-europeană la română, tot în scopul unei mai bune înţelegeri a istoriei limbii pe care o vorbim.

În ultima parte am prezentat pe scurt o serie de toponime atestate în sec. VI d.Ch. la Procopius din Caesarea. Este vorba de o perioadă importantă, când Imperiul Roman de Apus nu mai exista, iar slavii, maghiarii şi turcii nu se stabiliseră încă pe vechile teritorii traco-dace pe care se află acum.

Este, desigur, doar o foarte mică parte din toponimele care se cer studiate. De aceea, o analiză etimologică a tuturor toponimelor, hidronimelor şi gloselor care ne stau la dispoziţie din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă este o necesitate în cultura română, tocmai pentru a ne cunoaşte mai bine istoria şi propria noastră origine.

Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie interpretate şi selectate în funcţie de teoriile pre-existente.

De aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii şi a poporului român – istorici, arheologi şi lingvişti – să reinterpreteze şi să-şi reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale ultimelor descoperiri privind istoria, arheologia, lingvistica şi mai nou, genetica.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină