Mărturia rară a unui explorator englez despre primul popas în Ardeal, în secolul al XIX-lea: „Românii sunt extrem de arătoşi, dar frumuseţea femeilor e tulburată de muncile grele”

O mărturie preţioasă despre ţinuturile şi oamenii din ţinuturile Hunedoarei în secolul al XIX-lea a fost semnată de Robert Nelson Boyd, un explorator englez care a călătorit prin Transilvania şi Principatele Române, pentru a cunoaşte viaţa localnicilor.

Robert Nelson Boyd, un explorator şi scriitor englez din secolul al XIX-lea, a lăsat posterităţii una dintre cele mai preţioase mărturii despre ţinuturile şi traiul românilor din acea epocă.

Boyd a călătorit în Transilvania şi Ţara Românească în jurul anului 1870 şi a publicat un reportaj amplu, numit „O vizită în Principatele dunărene”, într-una dintre cele mai faimoase reviste ale vremii, „Ilustrated Travels” (Călătorii ilustrate), editată de Societatea Geografică Regală din Mare Britanie.

Aventurierul englez a călătorit până la Deva cu trenul, apoi şi-a continuat drumul pe ruta Hunedoara, Haţeg, Valea Jiului, Pasul Vulcan, Târgu Jiu şi Bucureşti. A oferit detalii despre oraşele şi locurile vizitate şi despre oamenii întâlniţi şi despre evenimentele mai puţin obişnuite trăite în zilele petrecute printre români.

Boyd remarca diferenţa între portul elegant al locuitorilor Vienei şi ţăranii români din Deva, îmbrăcaţi în piei de oaie şi încălţaţi cu opinici, dar se arăta impresionat de frumuseţea românilor.

„Ca o regulă, bărbaţii sunt extrem de arătoşi, cu feţele ovale, cu trăsături bine modelate, cu chipuri inteligente, manierele lor bărbăteşti indicând că acceptarea descendenţei dintr-o naţie de războinici. Invariabil, ei poartă părul lung, negru, în plete, care le cad graţioase peste umeri. Şi văzuţi în mijlocul ţării lor frumoase, ei formează una dintre cele mai pitoreşti aparenţe pe care ochii se pot aţinti”, scria savantul englez. Când îşi lucrau pământurile, ţăranii români nu îşi purtau niciodată vestele sau sandalele, singurele lor veştminte fiind cămaşa albă şi pantalonii şi o centură largă din piele, mai mult sau mai puţin ornamentată, în care îşi puneau cuţitul, tutunul şi alte lucruri necesare pentru acea zi, afirma acesta.

Femeile nu contrastau însă favorabil cu înfăţişarea bărbaţilor, adăuga acesta. „Ele sunt, în general, mici şi trăsăturile lor sunt uzate şi aspre de expunerea la munca grea, timpurie. De la o vârstă fragedă, femeia valahă este silită să lucreze afară, iar fumuseţea ei este tulburată de efectele muncii grele. Ocazional, excepţia acestei reguli este întâlnită în satele mai mari unde găsim ţărani bogaţi şi destul de educaţi care nu îşi trimit fiicele să muncească în câmp, şi ele pot fi văzute posedând o frumuseţe naturală, îmbunătăţită de încrederea lor şi purtarea simplă. Ochii lor sunt cafenii, au o expresie blândă, şi obişnuite să fie tratate ca fiinţe inferioare, par surprinse şi mulţumite la cea mai mică atenţie care li se acordă. Este dureros să vezi câtă corvoadă şi muncă grea trebuie să facă. Nu doar că poartă pe umeri grija întregii gospodării, dar trebuie să muncească şi la grădină şi în câmp, la seceriş, la semănat, la cules, la căratul lemnelor şi al apei, pe lîngă că torc şi apoi ţes hainele şi păturile folosite de familiile lor”, relata exploratorul.

Citeste mai mult: Adevărul

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină