La Mandravela

Mandravela a fost una dintre cârciumile bucureștene a cărei poveste continuă să se spună când vine vorba de cele mai cunoscute localuri ale orașului de altădată.

Situată la capătul Bucureștilor, în mahalaua cu același nume, Mandravela avea ceva cu totul special, „ceva al ei”, inexplicabil, atât pentru bucureștenii de atunci, cât și pentru cei de acum.

Numele său sonor, care este de fapt un regionalism, se traduce prin „minciună” sau „intrigă”.

Așezată la blestemata răspântie ce întretăia cele trei drumuri nefaste, către închisoarea Văcărești, cimitirul Bellu și spitalul de nebuni Obregia, numele cârciumei te ducea întotdeauna cu gândul la un loc rău famat, unde oricând se putea întâmpla o nenorocire.

În perioada interbelică, nu era om din Capitală sau din împrejurimi să nu fi auzit de această cârciumă.

Alături, se afla o tutungerie și o gheretă unde se vindeau fructe și pâine. Nu aveau nimic deosebit nici vinul cârciumei, nici tutunul și nici pâinea, și, cu toate acestea, la Mandravela era întotdeauna plin de lume, de lăutari și de cheflii.

Se spune că uneori mai aveau loc și scandaluri, mai ales când poposeau aici pentru un pahar… sau mai multe, pușcăriașii proaspăt eliberați de la închisoarea Văcărești.

Cu aceștia nu prea aveai multe de vorbit sau de glumit, căci îmbătați de vin și sătui de fripturi, nici măcar ritmurile țambalurilor nu le potoleau furia dacă se simțeau insulați sau provocați în vreun fel.

Un astfel de episod, plin de suspans, ce se putea încheia tragic, ne povestește și jurnalistul Ion Dragomir într-un reportaj realizat pentru revista „Ilustrațiunea Română” din toamna anului 1935.

Reporterul nostru îl întâlnește la Mandravela pe bătăușul Titi Menghină, cunoscut și sub numele de „Spaima Văcăreștilor”, un tânăr de aproape treizeci de ani, nu foarte prietenos.

Poate că cei doi ar fi părăsit cârciuma fără să-și arunce nici măcar o privire, dacă în peisaj nu ar fi apărut o frumoasă femeie blondă, cu privire pătrunzătoare, pe care reporterul „Ilustrațiunii Române”, fascinat de contrastanta imagine a frumuseții tinereii și cadrul periferiei, a remarcat-o de îndată, stârnindu-i admirația.

Enervat de situație, Titi Menghină nu a ezitat să-și arate furia, îndreptându-se amenințător către Ion Dragomir, care, înspăimântat, se gândea cum de comisese o asemenea imprudență.

Și când părea că nimic nu îl mai poate salva, și-a încercat norocul glumind că tânăra femeie i-a atras atenția pentru că îi păruse izbitor de asemănătoare cu actrița Marlene Dietrich.

Măgulit de răspuns, Titi Menghină a zâmbit. Și iată că ceea ce părea a fi o situație fără ieșire s-a transformat într-un surprinzător început de prietenie, căci Titi Menghină l-a considerat din acel moment pe Ion Dragomir amicul său.

A urmat o noapte plină de veselie, în care cei doi, alături de frumoasa blondă, au petrecut pe cinste. La despărțire, Titi Menghină a ținut să-și asigure prietenul de ajutorul său necondiționat: „Când oi avea vreo socoteală cu careva sã mi-l spui. Vreau sã bag pe unul în spital, în cinstea ta! Aviz celor care-mi poartă sâmbetele…”

Mandravela era îndrăgită și pentru farmecul incontestabil al frumoasei sărbători a Moșilor, ce se desfășura an de an, pe vremea când în grădini înfloreau corcodușii și merii.

„Moșii se întindeau într-un colț al mahalalei și se auzeau de departe tromboanele și lăutarii. Zarvă mare și lume. Numai fuste în altițe și floricele. Lanțuri, fanfară, bărci, jocuri de noroc și salturi mari ale scaunelor care se smuceau.”

Proprietarul cârciumei Mandravela a fost Costică Alexandrescu, „bancherul din Berceni”, care în 1925, împreună cu alți comercianți și proprietari de terenuri, va înființa Banca Funciară a României.

Cu toate că norocul în afaceri părea să-i surâdă, din anul 1932 încep să apară primele probleme, care vor escalada destul de rapid.

Acumulând foarte multe datorii, Costică Mandravela a încercat să obțină câștiguri ilicite, mituind funcționari fiscali pentru a scăpa de jumătate din datoria ce o avea.

Când fapta a fost descoperită, Costică Alexandrescu Mandravela nu se mai afla în viață. Prejudiciul pe care l-a adus statului a fost recuperat prin scoaterea la vânzare prin licitație a proprietăților pe care acesta le deținea.

Cârciuma Mandravela a funcționat până în anul 1937, însă povestea sa a rămas neuitată până astăzi.

Povestea celei mai cunoscute cârciumi din Berceni este o poveste cu hoți și tâlhari, cu încrucișări de drumuri și destine, cu întâmplări pline de haz și de suspans, o poveste ce te transpune într-un București periferic ce te îndeamnă să te oprești pentru o clipă la răscruce de drum pentru a simți adrenalina unui situații primejdioase sau pentru a te bucura de o seară liniștită de vară într-un decor de cârciumă sărăcăcioasă, unde frumusețea și nostalgia vieții se îmbină pentru a te face să simți că trăiești.

Text: Andreea Mâniceanu

Bibliografie:

„Gazeta Municipală”, 27 ianuarie 1946;

„Ilustrațiunea Română”, 30 octombrie 1930;

„Realitatea Ilustrată”, 13 mai 1934;

„Realitatea Ilustrată”, 19 ianuarie 1938;

Adrian Majuru, „Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență”, Editura Compania, București, 2003;

Dan Silviu Boerescu, „Cele mai vechi cârciumi bucureștene și clienții lor celebri” Editura Integral, București, 2017.

Foto: cârciuma Mandravela în perioada interbelică

Sursa: arhiva fotografică MMB

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină