La 99 de ani, ciobanul Ștefan Gros e cel mai vârstnic dintre angajații români! S-a născut înainte de Marea Unire și… încă mai lucrează

Unii dintre noi ar dori să se pensioneze mai repede, deși conștientizează că diminuarea activității nu le va fi prielnică. Alții, la 30 de ani, n-au avut niciodată un loc de muncă statornic. Și nici n-au de gând să-și găsească! Își spun, între ei, că le ajunge ajutorul social, plus ce mai câștigă lucrând din când în când, cu ziua. De obicei, ziua lor „de lucru” începe la crâșmă.

Dar, în satul românesc, sunt prezenți încă destui români dintr-aceia strașnici, care par să fi făcut legământul de-a munci până în ultima zi de viață. Oameni dintr-aceia care s-au luat la trântă de tineri cu greutățile vieții și datorită cărora noi, românii, un popor aflat „în calea răutăților”, cum zicea cronicarul, am supraviețuit în mod miraculos invaziilor și războaielor.

La etatea sa, de peste 99 de ani, Ștefan Gros încă mai muncește cu râvnă, ca angajat cu acte în regulă, și abia așteaptă să vină primăvara, pentru a lua în primire turma de două mii de mioare, împreună cu ortacii săi, spre a le duce sus, la munte. Recent, Ștefan Gros, baciul din Bretea Română, a fost premiat de către autoritățile județene.

Cu această ocazie a ținut o scurtă cuvântare de mulțumire, reprodusă de către cotidianul „Glasul Hunedoarei”. Vrednicul nonagenar, care în anii ultimului război mondial și-a efectuat stagiul militar într-o unitate grănicerească, îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat mai mult decât și-a dorit și crede, cu toată tăria, că „pâinea ți-o poți câștiga în țara românească, că avem o țară foarte frumoasă, avem tot ce ne trebuie”.

Deși n-are prea multă școală, știute fiind greutățile pe care le aveau țăranii români de odinioară în a-și ține copiii prin școli, Ștefan Gros are înțelepciunea aceea a omului care a trăit o viață întreagă în contact cu glia strămoșească. S-a născut cu un an înainte de a lua naștere România Mare, în Ardealul aflat sub stăpânire austro-ungară (comuna Șugag). Părinții i-au declarat nașterea abia după doi ani, în ideea că, atunci când va fi luat la oaste, să fie „mai în putere”. De la 14 ani i-a fost încredințată o turmă de oi, cărora le purta de grijă în însingurarea muntelui. O astfel de viață, cu muncă grea și pericole la tot pasul, te fortifică fizic și sufletește.

Lui Ștefan Gros nu-i prea place la oraș. Își amintește despre o confruntare cu golanii de la Gara de Nord din București, prin anii ′70, când un hoțoman care-și făcea veacul pe acolo i-a sustras paralele unui ortac de-al său. Deși gașca derbedeilor se afla în superioritate numerică și, așa cum se întâmplă în astfel de ocazii, au sosit grabnic și întăririle, cei patru ciobani înveșmântați în țundre, precum strămoșii lor de-acum 2000 de ani, le-au administrat haimanalelor o lecție pe cinste, cât s-o țină minte toată viața.

„Ne-am pus tăţ’ patru cu bâtele pă ei şî i-am împrăştiat. O cam fost scandal, o venit şi poliţia”, a afirmat bătrânul, evocând episodul de acum patru decenii pentru „Glasul Hunedoarei”. Cea mai dură confruntare a avut-o, însă, cu un urs, dar a scăpat aproape nevătămat, cu doar câteva zgârieturi, din atacul fiarei furioase, datorită zăvozilor stânei.

Bătrânul are 5 copii, 24 de nepoți, 4 strănepoți. Deși, la etatea sa, ar putea sta liniștit în fața vetrei, depănându-și amintirile, baciul de 99 de ani spune că munca sa îl întinerește. Pentru vigurosul nonagenar (și în curând, cu voia Domnului, centenar), munca este un izvor de tinerețe și de sănătate. Deși are o pensie de veteran de război, plus pensia de agricultor, la care se adaugă veniturile aduse de către turma proprie, Ștefan Gros este și angajatul unei societăți hunedorene, alături de alți ciobani.

Ștefan Gros este cel mai vârstnic salariat din România. Și un român vrednic de admirația noastră!

Text: Tomi Tohaneanu

Sursă informații: Glasul Hunedoarei

Imagini: captură YouTube

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină