În adâncurile oceanului se ascunde o creatură bizară, solitară. La cum arată, nimeni n-ar vrea s-o viseze!

Rechinul goblin (Mitsukurina owstoni) a fost observat pentru întâia oară la finele secolului XIX, în apele din proximitatea țărmului nipon și este, ca specie, ultimul supraviețuitor al familiei Mitsukurinidae. O familie care are o linie de descendență veche de peste 120 de milioane de ani. Să ne mai mirăm că rechinul goblin poartă supranumele de fosilă vie! Ce-i drept, nu-i singurul care îl poartă… Este, însă, unic din alte puncte de vedere. În primul rând aspectul capului, de la care i se trage și numele.

Este un pește căruia nu-i priește suprafața apei. Trăiește la adâncimi mai mari de 100 de metri. De aceea, contactele cu omul sunt rare. Câte un exemplar mai nimerește, uneori, în vreun năvod. Faptul că e atât de scump la vedere explică și curiozitatea oamenilor de știință, în ceea ce-l privește. E scump la vedere, dar, văzându-l, n-ai să exclami niciodată „Ooo, ce scump este!”, așa cum faci la vederea unui cățeluș sau a unui pisoi. Fiindcă, cel puțin în anumite ipostaze, este un pește de-a dreptul hidos. O arătare de coșmar care vine din negura timpurilor și se ascunde în bezna adâncurilor.

Peștele, de culoare rozalie, poate atinge o lungime de peste 3,5 metri și o greutate de două chintale. Botul înfricoșător, prevăzut cu colți ascuțiți, îi trădează numaidecât firea de prădător. Cel mai des a fost văzut în largul coastelor japoneze. Este o viețuitoare misterioasă. Prea multe despre comportamentul său nu se pot spune! Se pare că-i un singuratic, așa cum sunt și alți rechini, aparținând altor specii.

Care să fie taina supraviețuirii atât de îndelungate a speciei? Aici se pot face numeroase speculații, de vreme ce, atipic pentru un vânător al adâncurilor, el are o lentoare înăscută, iremediabilă. E clar, totuși, că rechinul goblin știe și poate să-și procure hrana. Aici își aduce contribuția și mușcătura sa fatală, demnă de filmul „Fălci” și… de cartea omonimă. În momentul în care prada sa a făcut imprudența de-a se apropia de gura peștelui – de altfel incredibil de flexibilă grație unui sistem de ligamente, aceasta se va lungi subit, înșfăcând nefericita victimă.

Mușcătura sa, pe care unii oameni de știință o compară cu sistemul de funcționare al unei prăștii, presupune deplasarea bruscă spre înainte a maxilarelor, într-o mișcare atipică, cu o viteză de peste 3 metri pe secundă. Distanța până la care se prelungește gura lacomă a rechinului goblin poate reprezenta 9% din lungimea corpului său. Lucru curios, oamenii de știință au constatat că în faza retracției maxilarului, ce urmează alungirii, peștele deshide gura și o închide iarăși. Motivele? N-au putut fi stabilite!

Natura, viața, sunt pline de taine. Contrar aparențelor, cunoașterea umană n-a reușit să pătrundă încă în miezul lucrurilor (și poate că deocamdată e mai bine așa). Cert este că Natura, sau mai bine zis Creatorul său, a înzestrat fiecare făptură cu tot ce-i trebuie pentru a supraviețui. L-a înzestrat și pe om, din plin!

Tomi Tohăneanu

Surse: sciencedaily.com; nationalgeographic.com
Surse imagini:
(1) youtube.com;
(2) Wikipedia;

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină