Ielele, Sânzienele, zânele lunii pline și a vântului de după ploaie

Posted on 24 iunie 2021 by Marin Teodora in Cunoaște România, Istorie, Spiritual // 0 Comments

Sânzienele sau Iele, cine nu a auzit de ele?!

Fiice ale văzduhului, zâne ale pământurilor dacice, ielele erau de o frumusețe desăvârșită. Misterioase și cu puteri magice, nu ascultau de nimeni. Îmbrăcate în voaluri transparente, cu coronițe de flori pe cap, cântau și dansau mereu într-o horă.

În timpul zilei li se simțea prezența și numai noaptea le puteai zări. Cine le vedea în nopțile cu lună plină, sau cine bea după ele din apa de izvor și le oprea dansul, era pocit pe veci.

Mulți flăcăi avuseseră ghinionul să cutreiere pădurila dacice și să întrerupă Jocul Ielelor. Se întorceau în satele de unde plecaseră și ramâneau singuri pe viață. Mamele și surorile lor sufereau și plângeau, fără să-și găsească alinare.

De frica Ielelor, oamenii inventaseră descântece și blesteme : “…Voi Ielelor, Măiestrelor, dușmanele oamenilor, stăpânele vântului, doamnele pământului, care prin văzduh zburați, pe iarbă lunecați și pe valuri călcați, să vă duceți în locuri depărtate, în baltă, trestie, pustietate, unde fetele nu joacă. Vă duceți în gura vântului, să vă loviți de toarta pământului…”

Frumuseți ale naturii, zânele nu respectau nici o lege. Duhuruile și spiritele munților și ale pădurilor erau adesea supărate pe tinerele zburdalnice.

Nu reușeau să le cumințească și parcă ielele mai rău se înverșunau, încercând să se răzbune asupra muritorilor. Se spune că se arătau odată cu primăvara și rămâneau în păduri toată vara. Nu se știe pe ce meleaguri zburdau pe timp de toamnă și iarna.

De-a pururi tinere, luau în glumă sfaturile bătrânilor.

Nici ințelepții nemuritori de la poalele Sfinxului n-au reușit să le domolească jocul. Ani și ani au alergat și au zburdat peste câmpii și prin păduri, lăsând în urma lor lanuri de flori și izvoare cu apa limpede și curată.

Timpul a trecut și oamenii le-au simțit prezența din ce în ce mai puțin. Cântecele lor erau încă auzite în văzduh și unii tineri continuau să le caute ca pe niște zâne ale naturii, îndrăgostite de viață și de tot ce le era pe plac.

De le găseau sau nu, norocul sau ghinionul avea să îi urmeze tot restul vieții.

Căt despre Jocul Ielelor nemuritoare … acesta continuă să se audă și acum în nopțile cu lună plină.